A citi e o artã
În lumea schizofrenicã și aiurea de azi pãrinții și pedagogii declamã pe de o parte (pe plan teoretic) entuziasmați și înfocați, folosindu-se de orice for posibil, cã așa numita curiozitate creativã și (vai, ce expresie elocventã!) observația mirificã a lumii trebuie încurajatã și ajutatã în orice fel, chip și mod posibil, se scriu nenumãrate articole în acest sens, se țin conferințe, se elaboreazã teorii, opinii și se fac investigații costisitoare în domeniu – iar pe de altã parte, în practicã, se face totul, dar absolut totul pentru a eradica din rãdãcini pânã și ultima timidã manifestare a ei.

Cum altfel ne-am putea explica faptul cã în timp ce suntem foarte conștienți de ideea: „copilul învațã întrebând”, ne ia cu disperarea când o face? Deoarece acum chiar cã n-avem timp pentru așa ceva. (Dar nici mâine, iar sãptãmâna viitoare nici atât!) Cãci suntem într-atât de extenuați… unde-am pus oare ziarul? Hai sã mai beau și io o bere cu amicii, sã mã uit la un meci, la o telenovelã, la vecina de vizavi, sã mã relaxez un picuț, cã am muncit pânã n-am mai știut de mine, și tocmai pentru el, țâncul ce înseamnã atâta pentru noi… (Ia carã-te din fața televizorului, cã n-oi fi tu transparent!) Oricum, cine a mai auzit așa o tâmpenie. (Punem pariu, cã n-avem habar de rãspuns?) Cãci nici prin cap nu ne-a mai trecut vreodatã sã ne gândim la așa ceva. (Iar acum, cã cineva ne-a atras atenția asupra acestor lucruri, nu prea avem chef de ele… cã ar trebui s-o luãm de la moși-strãmoși – cine sã aibã atâta timp și energie și toate cele…)

De altfel ce-s eu, enciclopedie? (Generațiile mai cu etate se întreabã dacã nu care cumva sunt confundați cu vreun dascãl, tinerii refuzã sã fie folosiți pe post de Google…) Cãci acel ceva e așa sã-ți facã-n ciudã. și i-o ieșit de minune, nu? Cãci… Cãci tocmai de aia. și de ce taman pe noi ne tot toacã la cap țâncul ãsta și de ce fix în legãturã cu asta, și de ce nu… ia stați: pe cine ar fi trebuit sã ia la întrebãri și care ar fi subiectul ideal? Așa de mult ne place sã ne întindem la vorbã ori de câte ori avem ocazia sã turuim în urechile cuiva despre subiectul favorit de discuție, despre anumite idei care ne preocupã, despre care ne place sã ținem prelegeri… însã dintr-un motiv oarecare, ascuns muritorilor de rând, copilul niciodatã nu pare interesat de aceste lucruri. și nici nu ascultã cum am vrea. Iar dacã o face, scoate niște întrebãri și de acolo, de ne lasã mascã. Zãu așa. Îți vine sã te dai cu capul de pereți… de parcã ți s-a oprit mintea în loc. (Poate cã a fãcut-o de mult de altfel, doar cã n-am observat…)

și tare mult am vrea sã fim mândri de propria progeniturã, tare mult ne-ar plãcea sã taie rãsuflarea tuturor cunoscuților și necunoscuților cu genialitatea sa, iar noi am putea sã dãm din cap satisfãcuți în lumina reflectoarelor lumii („e clar: copilul MEU!”) – dar, fã, doamne, minune, sã nu trebuiascã sã-l îndopãm noi cu toate aceste informații. Sã fie luminat așa, ca prin divinație, de la sine, și – desigur – sã afirme sus și tare cã ne datoreazã NOUÃ toate aceste cunoștințe. Dar nu prin metoda clasicã de întrebãri-rãspunsuri. Chiar știm o modalitate trãznet de a-i furniza toate datele necesare, dar fãrã ca noi sã fim deranjați.
Sã citeascã doar! Cãci n-o face. Mai nou copiii nu citesc bunãoarã – așa e sentința (sã mã fi vãzut pe mine! Cãci eu pe vremuri… aoleu! și tulai, doamne!

Hai sã nu ne amintim acum de acele bãtãlii crunte duse de noi înșine în fiecare an cu lecturile obligatorii atât de detestate și cu profesorii și mai detestați când ne-au controlat fișele de lecturã cu atâta strictețe. Hai sã ne gândim acum doar la acele câteva ore plãcute din vreun colț însorit al bibliotecii, petrecute în compania vreunei cãrți îndrãgite, de parcã noi ne-am fi nãscut cu legitimația de cititor în mânã… spre deosebire de tineretul de azi) – doar sã-mi explice careva cine cumpãrã în milioane și milioane de exemplare volumele de 4-600 de pagini din seria Harry Potter, pentru cine se scriu cãrțile Witch și cine a transformat trilogia Stãpânul inelelor (de altfel nicidecum o lecturã foarte ușoarã) într-un succes rãsunãtor, sã nici nu mai vorbim de Silmarillion de exemplu.

 și cum anume se face cã nenorocitul de pãrinte își ia abonament pentru autobuzul spre școalã, de atâtea ori trebuie sã se înfãțișeze rușinat în fața profesorilor, pe motiv cã fiul/fiica s-a încumetat cu purã și incomparabilã neobrãzare sã citeascã romane polițiste în timpul vreunei ore inegalabil de importante? Cãci plodul naibii niciodatã nu s-apucã de bunãvoie de Ciocoii vechi și noi sau de Istoria ieroglificã… se poate cã la o presiune mai mare sau mai micã din partea pãrintelui și cu mai multã sau mai puținã tragere de inimã ar ajunge sã deschidã acele cãrți, dar nici titlul nu-l prea înțelege sãracul de el, deci nu prea trece de prima paginã fãrã dicționar sau fãrã un adult cu scaun la cap și cu chef de explicații ore-n șir.

Nici tematica nu-l prea pasioneazã, s-a familiarizat din fașã cu o realitate absolut diferitã, drãcovenii tehnice îi cresc prin preajmã ca ciupercile dupã ploaie, nici sã vorbeascã nu știe încã, dar stã pe „mes” și joacã online cât o fi ziulica de lungã, s-a nãscut gata inițiat într-ale simbolurilor de pe net și stã la taclale cu amicii de peste mãri și țãri într-o limbã numai de ei înțeleasã, fac pagini web care mai de care mai sofisticate,

Amintirile din copilãrie n-au nici o noimã pentru ei, cum ei au o copilãrie absolut diferitã, n-au vãzut o pupãzã în viața lor, nici în tei, nici altundeva, n-au avut râie, nici nu știu ce-o mai fi și aia, n-au fost bãtuți de popã în clasã, lumea Fraților Jderi le e cât se poate de strãinã, nu sunt câtuși de puțin interesați de boieri și rãzeși, iar de hatmani sã nici nu mai pomenim… n-au habar ce minune sã însemne delnița sau rãzorul din Ion, de ce se „prãbușesc piloții grei” de-ai lui Bacovia, cum „s-au stârpit cucuruzii” în viziunea lui Arghezi, cum o fi acel „uger de omãt” din Fãtãlãul – interpretat de ei într-un anume sens, cum n-am vrea sã auzim la orã de literaturã românã… iar în ce privește iambii și ditirambii și ciudãțeniile de acest gen, îl intereseazã dacã pãrinții sãi – sau chiar vreun profesor de o altã specialitate, care se așteaptã ca ei sã declame oful în trohei și hexametri, și care la rândul lor își bãtuserã capul cu învãțarea lor pe vremuri, mai știu o iotã și dacã s-au folosit vreodatã de aceste cunoștințe în viațã.

Sã nu mai vorbim de ce fel de gânduri le vin dragilor noștri progenituri dacã din greșealã deschid vreo carte de-a lui Ionel Teodoreanu și se nimerește a fi una dintre pasajele în care se descriu cu lux de amãnunte unele plãceri gustate de eroul principal, servindu-se de o servitoare, cã de! Pentru aia e inventatã aceastã nobilã profesie, nu?

Deci bine ar fi ca tineretul de azi sã citeascã, dar numai și numai cãrțile din bibliografia școlarã, strict și exclusiv la biroul din propria camerã și în tot acest timp sã-și ținã gura ferecatã, nu care cumva sã întrebe ceva ce nu s-a prevãzut în programa școlarã și nu s-a explicat pe îndelete în manuale. Sã gândeascã exact cum se preconizeazã în planurile de studiu, fãrã a acorda prea multã atenție neavenitã unor imagini din text, care la acea vârstã încã s-ar putea dovedi mai puțin schematice… ce mai conteazã dacã înțelege cineva din prima de ce lupul n-o mãnâncã pe Scufița Roșie în pãdure, la ce servește toatã șarada „bunã, Scufițo, salut, lupule, unde mergi, drãguțã, la ora asta…”, apoi „bunico, dragã, de ce ai ochii așa de mari”, și ce-o mai fi pe acolo, dacã tot vrea s-o haleascã, pãi nu? De ce s-o mai conjugãm atâta… și de ce n-o mâncase înainte, de unde se cunosc așa de bine în primul rând, cicã „bunã, Scufițã”… bunã rãu, nu? dar dac-o place chiar așa de mult, de ce s-o mãnânce, și de ce taman acum, doar s-o gãsi și altceva de mâncat în pãdurea aia cât o fi de mare… De ce Scufița trebuie sã știe unde e casa bunicii, doar nu s-a mutat acolo peste noapte? și dacã veni vorba, de ce bunica e felul întâi, și odatã înghițitã, de ce trebuie lupul sã se îmbrace în țoalele ei și s-o aștepte pe Scufițã în patul ei? Iar Scufița cum de nu-l recunoaște, îl vãzuse doar cu câteva minute în urmã, ba îl confundã cu bunica… tare mult seamãnã unul cu altul bunãoarã, dacã stãm sã ne gândim mai bine…

Un copil mic de tot încã mai are întrebãri. Adult priceput sã fie care e în stare sã citeascã o poveste de jumãtate de paginã într-o orã, când la tot pasul trebuie sã ținã o adevãratã conferințã despre câte-n lunã și în stele. Apoi copilașul merge la școalã, cum se cuvine. și aproape zilnic vine cu câte o notificare, câte un avertisment, aproape zilnic sunã telefonul pãrintelui, deoarece „deranjeazã ora de studiu, întreabã vrute și nevrute, nu lasã profesorul sã lucreze”. Profesorul vrea sã lucreze, sã știți. N-are timp sã se ocupe de prostii, cum ar fi: de ce anume are ciobanul blond (cu pãrul ca „spicul grâului”) mustațã neagrã (ca „pana corbului”).

Așa ceva chiar se poate admira pe stradã la tot pasul… (Încercați sã vizualizați imaginea unui astfel de bãrbat, chipeș de altfel din cale-afarã, și dacã nu vã pufnește râsul, atunci aveți o problemã…) și pedagogul nici timp nu are sã explice conotațiile acestei absurditãți aspectuale (fãcând referiri la biologie, simbolism, tradiții populare), deoarece programa prevede sã își instruiascã elevii cu privire la numãrul exact în care aceastã baladã minunatã (de altfel fiecare variantã conținând acest nonsens biologic) a fost culeasã, de cine, când și unde, în care volum a apãrut în redacția cui, și care critic ce anume a scris și în care publicație în legãturã cu asta. Eventual – doar ca sã fim siguri – se cere ca elevii sã învețe pe de rost vreo maximã, împreunã cu toate datele biografice ale criticului respectiv, nu care cumva sã rãmânã proști și neinstruiți. Dar cui îi pasã de manifestãrile și acțiunile vreunui erou din basme sau balade? De ce își respinge fata de împãrat mult iubitul Luceafãr, odatã ce acesta „coboarã în jos… alunecând pe o razã”, când la chemarea „o, dulce-al nopții mele domn, de ce nu vii tu? Vinã!” apare un prinț blond, angelic, o frumusețe glacialã și melancolicã (un „mort frumos cu ochii vii”), și de ce nu e bine nici la a douã chemare, adresatã „de-al valurilor domn”, când Luceafãrul se manifestã într-un trup de „latin lover”, cu pãr negru, ochii ca niște „patimi fãrã saț și pline de-ntuneric”?

Cum se face cã pajul, „viclean copil de casã”, de altfel respins și el de douã ori („dã-mi pace, fugi departe”), dar care nu pare a fi afectat de acest fapt, ci vorbește cu ea, îi explicã ce vrea, îi acceptã (deși nu îi aprobã) gândurile, se alege cu fata pânã la urmã, deși nici statutul social, nici farmecul lui personal nu justificã acest deznodãmânt? De ce camera are fereastra-n „colț” și de ce lumina luceafãrului se rãsfrânge dintr-o oglindã asupra trupului fetei adormite „de suflet sã se prindã”?

De unde și cum a ajuns legenda soției zidite pe aceste meleaguri, și de ce a ajuns sã fie așa de apreciatã, încât sã aibã numeroase variante în limba românã și maghiarã? De ce tocmai pisica neagrã aduce ghinion și cum se face cã un coșar înseamnã totdeauna contrariul, adicã noroc bun?

– Dacã vine vorba, oare știu copii de azi ce-o fi și aia coșar? Ce anume înseamnã cuvintele pe care le folosim la tot pasul, și cum se face cã – eventual fãrã sã cunoaștem terminologia științificã – fãrã metafore, litote, sinecdocã, metonimii nici n-am putea sã vorbim?

La școalã nu ni se explicã de ce poveștile încep cu „A fost odatã ca niciodatã” – acum a fost sau n-a fost? De ce prințul se numește Fãt Frumos, în timp ce prințesa/fata de împãrat de obicei n-are nume, iar dacã are, prenumele ei nu este ceva neobișnuit: Ileana (Cosânzeana)? În timpul orelor de muzicã cine se întreabã oare de ce mai toate doinele încep cu foaie verde sau frunzã verde – fãrã sã aibã vreo legãturã cu restul textului? Poate copii se întreabã, dar cui îi pasã.

Adulții nu au timp sã-și batã capul cu prostii din astea. Ca de exemplu de ce se chema dansul „joc” în tradițiile rurale, de ce nu se supãra Vitoria Lipan dacã soțul ei o bãtea ori de câte ori veni beat de la crâșmã, cum se face cã cei mai mari și renumiți oameni de culturã stãteau dintotdeauna cam prost cu „finanțele”, în timp ce bogãtașii înotau/înoatã în bani și n-a(vea)u grija zilei de mâine? și am putea continua cu întrebãrile pânã rãspoimâine, dar nu la școalã!

La școalã nu e o idee prea strãlucitã sã pui întrebãri ce nu sunt prevãzute în programa oficialã. Iar cum elevii nu au acces la o listã aprobatã și oficial publicatã de ministerul educației, mai devreme sau mai târziu își pierd interesul de a observa și cerceta lucrurile neobișnuite. Cãci spiritul de observator și cercetãtor este binevenit doar dacã îți cade un mãr în cap și de aici ai drum liber pânã la descoperirea și studiul legii gravitației sau dacã aburii încep sã miște capacul de pe oalã și astfel poți ajunge sã fabrici motorul cu aburi.

Orice profesor îți va relata cu lux de amãnunte astfel de anecdote din istoria culturii sau științei. Ba în secret se va autocompãtimi pentru cã nu putea fi martor la un astfel de moment deosebit. Dar nimic, absolut nimic nu justificã iritanta curiozitate a acestui copil, aici și acum, copil care, hai sã fim serioși, nu pare chiar un Einstein… (Einstein probabil mergea la școalã cu mustațã albã, pãr vâlvoi și cu limba scoasã, așa cum ne-am obișnuit sã ni-l imaginãm…) și chiar e enervant când copilul începe interminabila serie „de ce”…

De ce are feciorul de împãrat stea în frunte, de ce zmeul nu se poate mulțumi sã aibã doar un singur cap, cum se face cã locuiește într-un castel ce poate fi transformat într-un mãr, și de ce într-un mãr și nu într-o caisã, și de ce anul din poveste dureazã doar trei zile și de ce stã regele în prispã sau pridvor, de când au palatele regale așa ceva, și de ce feciorul de împãrat e musai neapãrat sã aibã un cal alb și nu unul negru.

De ce fata de împãrat are invariabil pãr de aur, de ce mama vitregã a Cenușãresei varsã linte în cenușã, nu fasole vãrgatã, de ce sunt șapte pitici în poveste, nu cinci sau optsprezece, de ce feciorul de împãrat trebuie sã treacã pe la Sfânta Vineri și Sfânta Duminicã, bãtrâne cu abilitãți magice, și de ce nu are de-a face cu Sfânta Marți? De ce piticii lucreazã într-o minã sub pãmânt, nu la construcția unei fortãreți, sã zicem. De ce, de ce, de ce. De ce tatãl lui Hansel și Gretel e tãietor de lemne, nu morar, de ce cãsuța vrãjitoarei e din turtã dulce, de ce vrea vrãjitoarea sã mãnânce copii, de ce nu mãnâncã animalele din pãdure cãsuța din turtã dulce, cum se face cã mama vitregã a Albei-ca-Zãpada otrãvește un mãr, nu o piersicã, de ce se așteaptã piticii ca fiica regelui sã lucreze pentru ei când îi oferã casã și masã, de ce-i duce Scufița Roșie vin și cozonac (în alte variante prãjituri) bunicii bolnave, de ce nu-i duce aspirinã și supã de pui, de ce stã bunica în pãdure și cum se face cã lupul nu se trezește când i se taie burta ca bunica și Scufița sã poatã ieși – teferi și sãnãtoase – din ea.

De ce este cenușa și zãpada așa de importantã încât Cenușãreasa și Albã-ca-Zãpada sã fie denumite cu un derivat al acestor cuvinte, de ce feciorii de împãrat nu au nume în aceste basme, de ce se terminã orice vrajã la miezul nopții, de ce n-o recunoaște mama vitregã pe Cenușãreasa la bal și de ce trebuie identificatã apoi pe baza condurului – fiul regelui nu știe de cine s-a îndrãgostit? N-o recunoaște dupã chip?

De ce întreabã mama vitregã a Albei-ca-Zãpada oglinda, de ce nu se uitã numai sã-și dea seama dacã e destul de frumoasã? și am tot putea continua la nesfârșit. Dar nefericitul elev care are proasta idee sã punã aceste întrebãri, este dat afarã de profesor în general la a treia-patra nedumerire exprimatã cu voce tare, încât nici nu se oprește decât în biroul directorului.

Profesorul are dreptate, hai sã admitem. Ce-or mai ieși din planul de lecție atât de frumos elaborat, colorat, detaliat, dacã s-o trezi fiecare copil cu tupeul de a bombarda profesorul cu orice întrebare ce-i trece prin cap în legãturã cu lecția cicã „discutatã”? Ar trece o lunã cu o singurã poveste… mã rog: pe cine intereseazã cã acea singurã poveste înțeleasã și asimilatã, vãzutã prin prisma trãirilor personale și filtratã prin personalitatea fiecãruia ar însemna de zece ori mai mult pentru copil ca întreaga colecție de basme pe jumãtate digeratã și regurgitatã la cerere. Ministerul educației nu se ocupã de astfel de detalii. Nici profesorul, care – hai sã nu fim nedrepți – nici sã vrea, n-ar putea sã rãspundã la întrebãrile elevilor, chiar de-o fi sã știe toate rãspunsurile din prima. Cã doar n-are vreme de ele. E constrâns de programã, de inspecții, de regulament. Trebuie sã se conformeze – ori are de-a face cu consecințele aferente, care în cazul lui nu s-ar rezuma la niște dorgatorii directoriale sau la o predicã pãrinteascã.

Pedagogul care înfruntã aceste perspective și se ocupã de satisfacerea curiozitãții creative din partea copiilor e ori mânat de o pasiune educativã de nestãvilit, ori e prost de-a binelea.

Cei mai mulți copii ies desigur mai mult sau mai puțin neafectați din toatã aceastã tãrãșenie. Nu-i voie sã întrebi, mare pagubã. Îți „sufoci” nelãmuririle în fașã, ș-atât. Peste zece ani nici sã vrei, nu mai poți sã-ți înțelegi propriile porniri, darãmite pe acelea ale ãluilalt. Care adult se mai minuneazã de ce se joacã prințesa cu o minge de aur (un glob de aur solid cât o minge n-ar fi chiar o jucãrioarã mânuitã dupã bunul plac chiar de un om cu o masã muscularã ca lumea…), iar dacã o scapã în fântânã sau în lac, de ce promite verzi și uscate în disperare, numai s-o primeascã înapoi? N-are alta? O ucid pãrinții de n-o recupereazã? Care-i treaba? De ce picã mingea într-o fântânã într-una dintre versiuni și de ce în lac într-alta? Râul n-ar fi la fel de bun? De ce trebuie sã sãruți broasca într-o poveste și de ce trebuie s-o dai de perete în cealaltã? De ce pleci în lumea largã în opinci de fier și de ce-i musai sã ai merindele în traistã sau desagã, de ce nu-ți cumperi de-ale gurii pe drum?

De ce faci șapte mile dintr-un pas cu cizmele fermecate, ce-i aia o milã când nu-i compasiune și de ce trebuie sã-i dai jãratec viu cãluțului fermecat sã mãnânce? De ce are motanul încãlțat atâta nevoie de o pereche de cizme, nu de o pãlãrioarã cochetã, verde sã zicem? De ce are baba cloanța nasul din fier, de ce se numește babã, ce-i cloanța de altfel, de ce încalecã vrãjitoarele o mãturã și nu o lopatã de brutãrie sau un fãraș? De ce se fac vrãji cu o baghetã, nu cu un polonic, cum se face cã și prințul pleacã la drum cãlare și singur-cuc cu traista pe umeri, nu în caleașcã urmatã de sute de curteni bine echipați cu valize și genți de cãlãtorie?

De ce trebuie sã te dai peste cap sã te transformi în altceva, unde este marea cu sarea ce se promite tuturor, de ce se vorbește de picior de plai și gurã de rai și nu invers, de ce tocmai lapte și miere curge în râurile și pâraiele din țara fãgãduinței și de ce ascultã regele de sfatul cel mai idiot dat de consilierii sãi? și am mai putea continua, umplând paginile a mai multor volume, doar cu întrebãrile cele mai frecvente și mai la îndemânã, dar nu despre asta e vorba aici.

Existã desigur copii care primesc rãspunsuri dacã tot întreabã. Acasã ori altundeva. Ei sunt cei mai nefericiți apoi la școalã: nu se prea împacã cu înghițitul pasiv al informațiilor și cu reproducerea fãrã crâcneli când se apasã butonul imaginar pe burta lor de profesorul ce-și confundã elevii cu niște casetofoane umanoide… ei stau ca un morman de nefericire cu privirile pierdute în clasã și nu prea au de-a face cu activitatea școlarã… s-ar putea sã citeascã sub bancã, joacã șah cu colegul de alãturi, știu și eu… dar în orice caz vor deveni copii-problemã. Iar pedagogii institutului școlar în cauzã nici sã moarã, nu pricep, de ce nu învațã tocmai acest copil când dau de vreunul.

Capacitãți intelectuale are cu carul, bunãoarã, într-atât, încât dacã se decide cumva sã participe la orã mai mult decît s-o onoreze cu prezența fizicã, ceilalți copii picã din bancã de uimire, ba și proful are de ce sã se minuneze. Copilul însã de-abia dacã trece de pericolul corigenței în fiecare semestru și vrea cu tot dinadinsul sã meargã în școalã profesionalã. Cãci acolo înțelege care-i șpilul și de-o fi sã întrebe de ce-i imperios necesar sã faci cutare lucru într-un fel anume și nu altcumva, rãspunsul nu-i un rãcnet de taci din gurã și nu deranja ora din nou, ci explicația amicalã: de aia, frate, cã altminteri acest sașiu te mângâie la o ureche de te trezești la reanimare dupã o lunã și mãmica te va recunoaște dupã buletin.

Vorbe clare, nu? Iar aceastã atitudine de a-ți respecta oful și nelãmuririle îi valoreazã mai mult decât un teanc de diplome de onoare.

Copilul e de altfel o creaturã tare interesantã. Atâta timp cât nu-i forțat sã învețe ceva „pe de rost”, nici sã vrea nu poate repovesti un basm altfel, decât reproducându-l aproape cuvânt cu cuvânt, exact așa cum l-a auzit. Iar dacã se împotmolește, dacã uitã un cuvânt, o expresie, se chinuie și se strãduiește pânã-și aduce aminte, degeaba îl zorești sã spunã mai departe, sã treacã peste cuvântul respectiv, sã se concentreze asupra ce-i important. În cãpșorul lui noțiunile se leagã conform unei logici interioare, nu poate trece așa, cu una cu douã, de la o chestie la alta, și nu poate sãri peste detalii cãrora le-a acordat atenție când le-a auzit.

Memorizarea „pe de rost” în sens adult însã nu-i iese nicicum. Copilul nu poate deosebi lucrurile cu rost și cele fãrã, pentru el totul trebuie trãit, asimilat, perceput (mãcar în gând) – și atunci n-are cum sã le uite, devin o parte integrantã a personalitãții sale, ori trebuie sã-i bagi totul pe gât cu forța, sã te/îl chinui pânã face pistrui albastre de atâta efort condensat, iar tot rezultatul tocelii ține o zi-douã… apoi uitã cu seninãtate. Cãci aceastã vârstã nu cunoaște liste de ierarhii: existã doar douã criterii.

Ceva poate fi de importanțã majorã, o chestie esențialã, ba chiar vitalã, imposibil de uitat, ca rezultat al experienței proprii, sau poate fi total lipsit de orice interes, cum nu-l mișcã defel, nu i se adreseazã, nu-l privește. Pentru un copil construirea unui castel de nisip se comparã în însemnãtate cu orice ce-i poate afecta viața în profunzime.

Astfel este capabil sã învețe „peste noapte” o limbã strãinã (se știe cã efortul conștient, ambițios și performant al unui adult oricât de învãțat și de pregãtit într-ale filologiei și lingvisticii pãlește în comparație cu remarcabilul talent al copiilor de a absorbi orice altã limbã în joacã), și tot astfel este capabil sã-și uite chiar și limba maternã tot „peste noapte”, cãci este doar interesat sã înțeleagã și sã se facã înțeles aici și acum. Nu conteazã prea mult – dacã e sã conteze de fel – în ce limbã și în ce forme comunicaționale. Nici un copil nu este șocat de faptul cã personajul poveștii vorbește cu animalele. (Pãi de ce n-ar vorbi. El însuși pãlãvrãgește nu numai cu animalele, dar și cu jucãriile, cu clanța ușii, ba chiar cu solnița de pe masã, pânã ce lumea adulților reușește în sfârșit sã-l convingã cã așa ceva nu se face, cã poți te poți înțelege doar cu oamenii și numai dacã vorbesc aceeași limbã, preferabil același dialect cu tine! Punct! Nu poți sã comunici cu nimeni și nimic altceva de pe fața pãmântului, ne-am lãmurit?!)

Copii sunt în schimb surprinși de faptul cã personajul de basm care nu fusese în stare de așa ceva, devine brusc capabil sã o facã dacã mãnâncã din carnea unui șarpe (de obicei alb, dar de ce anume șarpele musai neapãrat sã fie alb?) – însã dintr-un motiv anume acest lucru nu-i va prii deloc… ba dimpotrivã, de cele mai multe ori îi cauzeazã moartea și un alt personaj al poveștii va trebui sã-l readucã printre cei vii.


Unde-i adultul care sã-și aminteascã aici de exemplul clasic (prezent și în concepția creștinã) al șarpelui care o ademenește pe Eva sã mãnânce din fructul interzis, și pornând de aici ar fi în stare sã deducã regulile logicii interioare determinate (și) de simbolistica șarpelui, de mitul și mitologia morții și de semantica culorii albe? și cine i-ar putea explica unele chestii de rațiune psihologice legate de aceste idei, ca mai apoi nu doar basmul sã fie inteligibil, ci eventual și propria lume internã? Într-atât, încât devenit adult sã nu se mai minuneze de ce anume o limbã strãinã i se pare ușor de învãțat, în conformitate cu propria logicã interioarã, se însușește fãrã efort, ca și când ar fi ceva de mult știut, de care doar sã-și aducã aminte și sã reactualizeze ceea ce parcã e numai acoperit de un strat de colb subțire, așternut ușor peste niște amintiri atât de dragi… și de ce o altã limbã i se pare ca de plumb, imposibil de reținut, ba chiar și de pronunțat… încât sã-i știe toatã gramatica și-n somn, sã cunoascã un dicționar întreg de cuvinte și expresii, și tot sã fie incapabil sã lege douã propoziții ca lumea. Darãmite sã se facã înțeles.

Pãtrunzând în lumea simbolurilor omul s-ar putea sã-și dea seama cam de ce este atras de un domeniu anume de activitate, de ce un anumit tip de oameni i se pare simpatic, cu care sã comunice fãrã restricții, prin cuvinte sau dincolo de ele, și de ce îl ia cu durere de cap numai gândindu-se la un alt tip… cu care i se pare imposibilã orice fel de interacțiune plãcutã, orice schimb de idei, fie vorba de orice limbã.

Copilul încã nu clasificã și nu structureazã realitatea pe straturi și nivele diferite. Dacã pierde într-un joc, unde-i adultul care sã-i înțeleagã abisul de disperare profundã ce-i înghite sufletul? Aspect inteligibil de cei din jur în cazul „unui lucru serios și demn de luat în seamã”, nicidecum în cazul unui simplu joc. Singura problemã (suprimatã cu atâta succes de adulți, exilatã în subconștient, interzisã din cauza durerii insuportabile) e cã aceastã pierdere pentru copilul în cauzã este o tragedie cu care nu prea știe sã se descurce… În contextul principiului înnãscut „câștigã sau pieri” micuțul suferã una dintre cele mai grave lovituri cu care se poate confrunta la vârsta respectivã, mai ceva ca un adult care-și pierde slujba.

A fi dat afarã de la servici nu-ți pericliteazã existența fizicã într-un mod atât de iminent și de incontestabil, nu te face sã te simți absolut neajutorat și la cheremul unei sorți necruțãtoare… Orice copil suferã enorm dacã un altul primește o singurã cireașã mai mult decât i s-a dat lui, indiferent dacã celãlalt e de douã ori cât el, atât din punct de vedere fizic, cât și ca vârstã. Mâncarea, grija, victoria etc. – în lumea sa înseamnã viațã. Orice lipsã, cât de momentanã, amenințã cu o moarte imediatã, oribil de inevitabilã.

Toatã lumea se naște egoist sutã la sutã. și e normal sã fie așa. Un bebeluș este absolut incapabil sã supraviețuiascã o singurã zi fãrã grija acordatã de un adult. Orice necesitate de a sa trebuie satisfãcutã de alții. Fiecare zi a sa depinde de cei din jur și de succesul sãu în a le atrage atenția și a obține de la ei cele necesare pentru a trãi. Nu-și poate permite sã piardã un dram de îngrijire, dragoste, consacrare din partea pãrinților, deoarece orice neglijare i-ar putea diminua șansele la viațã și/sau la dezvoltare fizicã-psihicã-spiritualã optimã.

Egocentrismul disperat al existenței dependente de alții îi dicteazã orice manifestare de gelozie, de furie, orice acces de isterie. Fiecare conflict între cei mici este un adevãrat rãzboi pentru supraviețuire, de aceea îi considerãm „inocenți”, cu toate cã știm mult prea bine cã abia dacã existã un oponent așa de crud, nemilos și hotãrât sã facã totul pentru a elimina concurența.

În lumea adulților aceste animozitãți se manifestã în cu totul alte structuri și forme, dar în grãdinițã și în școala elementarã copii se atacã fãrã milã unul pe altul, îi exclud și ridiculizeazã pe cei mai timizi sau slabi de înger – în timp ce reacționeazã hipersensibil la orice jignire adresatã lor, într-atât, încât orice ofensã, orice problemã nerezolvatã la aceastã vârstã poate lãsa urme și sechele nevindecabile pentru tot restul vieții. Copilul este inocent, deoarece orice faptã necruțãtoare a sa este dictatã de instinctul de supraviețuire, ceea ce nu se prea poate controla la nivel conștient, nici mãcar de cãtre un adult.

Copilul nu are scopuri de a profita din punct de vedere material de alții, nu vrea rãzbunare în sensul propriu al cuvântului, nu este mânat de intenții secrete. Adultul vrea sã provoace durere și savureazã suferința celuilalt. Copilul încearcã doar sã se asigure cã va avea parte de grija care sã-i garanteze ziua urmãtoare. și încearcã acest lucru prin toate mijloacele care-i cad la îndemânã.

Oarecum la fel ca în lumea animalelor, unde ni se pare natural ca puiul de cuc sã scape de concurențã prin îndepãrtarea celorlalți pui, pe care-i dã pur și simplu afarã din cuib. Nu din rãutate, ci din instinct de autoconservare. Gãinile nu comploteazã meschin când nu pot tolera o pasãre de curte care din oareșice motiv nu se integreazã perfect. Micuțul din lumea oamenilor poate la fel de puțin sã justifice prin cuvinte de ce-l apucã disperarea sau furia nestãvilitã dacã un alt copil primise o bucatã de prãjiturã cu o firimiturã mai mãricicã decât el. și nici nu conteazã dacã-i e foame sau nu.

Aceste reacții se pot observa desigur cel mai bine în faza în care diferitele nivele ale eului superior încã nu s-au structurat și distins cu claritate.