30 de ani de libertate – a început în 15 decembrie…

30 de ani de libertate – a început în 15 decembrie…

30 de ani de libertate – a început în 15 decembrie…
În decembrie ’89, în biserica reformată din Timişoara se intra printr-un cordon de miliţieni. Enoriaşii erau conştienţi de faptul că au intrat în vizorul securităţii, totuşi mergeau tot mai mulţi, nu numai reformaţi, dar şi de alte religii la biserică, să-l asculte pe Tőkés László. Acesta devenind incomod, regimului comunist trebuia să-l înlăture. Sub pretextul unui conflict de muncă, episcopul reformat de pe atunci – dealtfel membru în Marea Adunare Naţională – l-a transferat din Timişoara într-un sătuc din judeţul Sălaj. Pentru că Tőkés a refuzat să plece, conflictul de muncă a ajuns la proces, în urma căruia parohul trebuia să fie scos din parohie prin executare silită.

În data de 10 decembrie, Tőkés a anunţat în biserică faptul, că urmează să fie executat silit, dar că intenţionează să rămână pe loc, până când îl va lăsa Dumnezeu, că de bună voie nu va părăsi parohia reformată din Timişoara. În acea perioadă, în decembrie, nimeni nu putea intra în parohie, nici măcar medicul care vroia s-o vadă pe soţia lui Tőkés, însărcinată în luna a şaptea. Geamurile parohiei erau sparte, astupate cu cartoane, iar în faţa clădirii era postată o maşină a securităţii
Tőkés i-a rugat pe enoriasi ca pe data de 15 decembrie să fie martori la executarea silită.
„Primii care au fost acolo, trebuie să fi fost oameni foarte curajoşi.” Povesteşte jurnalistul Gazda Árpád, student la vremea aceea în Timişoara.
„La un moment dat Tőkés a deschis geamul, atunci s-au adunat acolo oamenii, au stat de vorbă, el a spus că ar avea nevoie de un litru de lapte, sau ceva de genul acesta. Mulţimea era tot mai mare. Ceea ce a schimbat un pic situaţia a fost apariţia secretarului ambasadei americane, Denis Curry, însă nu a fost lăsat să intre de securişti. Tőkés a ieşit afară, şi au stat de vorbă câteva minute în limba engleză peste umărul acestora. Situaţia a creat o oarecare confuzie în sistem, deoarece paznicii în uniformă au fost retraşi din faţa clădirii.”
Până după-masă s-au adunat mai multe sute de oameni. Tőkés László din când în când apărea la geamul parohiei, stătea de vorbă cu oamenii. Le-a mulţumit acestora pentru solidaritate, pentru faptul că sunt acolo.

„Eu am adus lumânări” – continuă Gazda. Un prieten mi-a dat un pachet mare de lumânări. Le-am împărţit prin mulţime. Mulţi le-au aprins. Atunci nu mai erau numai maghiari acolo. Venise un număr însemnat de români, cei mai mulţi de la o biserică baptistă din apropiere. Predicatorul lor era Petru Dugulescu, care apoi a devenit deputat ţărănist. El a avut un rol important în faptul că enoriaşii lui au fost solidari din primul moment cu Tőkés.”
„Această mulţime a cântat de mai multe ori Deşteaptă-te române, in faţa parohiei lui Tőkés László. Cântecul mai târziu a devenit imnul României. După câte ştiu este un marş din 1848, s-ar putea să fi fost scris chiar împotriva maghiarilor la vremea aceea (râde) dar în această situaţie acest cântec semnala o solidaritate fantastică. Avea un efect fantastic. Poate că multor maghiari transilvăneni nu le place, dar trebuie să spun, că eu şi azi când îl aud îmi amintesc că a fost catarctic să văd că o comunitae însemnată de români îşi arată cu acest cântec de rezistenţă solidaritatea faţă de comunitatea reformată şi pastorul acesteia.”
La un moment dat a apărut în mulţime în fruntea unei delegaţii primarul Timşoarei. Doreau să vorbească cu Tőkés László. Au luat cu ei câţiva oameni de pe stradă la această discuţie, între ei şi pe Gazda Árpád (vezi foto), ca după ce se termină tratativele, aceşti oameni, fiind din mulţime, să transmită credibil despre ce a fost vorba.

„La discuţii s-au făcut mici concesii: au promis că poate veni medicul, că vor repara geamurile sparte. Primarul a promis, că va rezolva aceste probleme mărunte.În schimb i-au cerut lui Tőkés să dizolve mulţimea. Acesta a răspuns că oamenii protestează pentru faptul că el urmează să fie mutat prin executare silită din parohie, şi vor pleca doar dacă acest lucru nu se va întimpla. Aşa ceva sigur că nu a promis nimeni. Seara, după ce s-au terminat aceste tratative în casa scărilor, eu a trebuit să vorbesc primul mulţimii în ungureşte. După mine a urmat un coleg român. Acum, privind înapoi, trebuie să-l felicit pe colegul român. El a spus un text foarte înfocat. Eu am vorbit doar despre ce se discutase, dar colegul meu de studenţie român a avut vorbe mult mai instigătoare. El a spus, să le dăm posibilitatea autorităţilor să-şi ţină promisiunea, dar mâine să venim înapoi cu toţii, şi nu doar singuri, ci cu rude, fraţi, prieteni să verificăm ce se întâmplă. El a fost mult mai curajos.
Aşa s-a şi întâmplat. A doua zi ne-am întors.”
Va urma