Septimiu Borbil: Înzorzonare

 

Înzorzonare

 Cele durate în pripă şi cu de-a sila reclamă cârpăceli, iar dacă ne raportăm la societate, adevărul scăldat în minciuni şi dubla măsură sunt cele mai la îndemâna cârpacilor … Astfel, abordări ilare ajung dogme, iar dacă dezaprobi astfel de practici, pricepi vorbele Evanghelistului: „Nolite mittere margaritas ante porcos” (Matei, 7,6) …

La aproape 60 de ani, sunt conştient că nu-i cazul să încerc să-i învăţ pe unul sau pe altul. În fond toţi suntem liberi să pricepem, chiar dacă nu toţi suntem în stare … Ăstora din urmă – deprinşi ori capabili doar să asculte şi numeroşi peste poate – le este „purtat” capuʼ, fiind modelaţi ca indivizi lipsiţi de argumente, meşteri însă în răstălmăciri şi la a duce vorba în zone  ce cred ei că-i avantajează (whataboutism).

Prin urmare, propunându-mi să vorbesc despre cele ce m-au determinat să revin la credinţa greco-catolică a înaintaşilor mei pe linie maternă, mă pot aştepta să fiu luat la întrebări: „Daʼ despre conchistadori de ce nu zici nimic?“. Nu zic, fiindcă nu despre ei e vorba. Punct!

 Ca mulţi alţii din generaţia mea, nici eu n-am am avut parte de educaţie religioasă. Tot ceea ce am desluşit în acest domeniu, am făcut-o autodidact datorită firii mele scrutătoare. Înainte de ʼ89 n-aveam o părere prea clară despre Biserică şi preoţi, considerând-o doar un fel de instituţie a statului,  cu slujbaşii săi … În 1979, aflându-mă într-o excursie în Polonia, am avut ocazia, chiar dacă cu ochii unui adolescent, să remarc diferenţă dintre Biserica statului de la noi, mult prea „împănată” cu specimene de factura lui Mache şi Biserica luptătoare de acolo.

Am trecut cu vederea, dar în Decembrie ʼ89, când oamenii se sfârşeau pe caldarâm fără ca vʼun popă să-i împărtăşescă pentru a nu umbri felicitările trimise lui Ceauşescu, imediat după represiunea de la Timişoara, de către patriarhul Teoctist Arăpaşu şi Sinod, am răbufnit.

Atunci am fost indignat la culme, dar în timp am înţeles că niciodată ierarhii ortodocşi n-ar face altfel, pentru că orice stăpân, indiferent care, le aminteşte de împăraţii Bizanţului ce le numeau patriarhii.

Cum altfel, dacă nu doar din dorinţa de a-i fi pe plac primul-ministru Tisza István, în 1916, mitropolitul Vasile Mangra și episcopii Miron Cristea, respectiv Ioan Ignatie Papp au semnat rușinoasa scrisoare circulară nr. 2602 prin care trupele Vechiului Regat intrate în Transilvania erau calificate drept „lupi îmbrăcați în piei de oi și amețiți de făgăduielile lui Iuda”, respectiv „români ucigători de frați”.

Nici această nemernicie şi nici faptul că în timpul ocupației sârbești a Banatului (1918) l-ar fi pomenit la slujbe pe Petar Karagheorghevici al Serbiei și nu pe Ferdinand I al României, cum ar fi fost firesc,  n-au contat atunci când  Miron Cristea a ajuns patriarhul României …

Deci, nu-i de mirare  că după tragedia din noaptea de 30 octombrie 2015, de la Colectiv, actualul patriarh şi-a permis  ieşirea-i arhicunoscută prin care a aratăt turmei că în viziunea sa, cei 64 de morţi de acolo, nu erau egali în faţa Morţii şi a Judecăţii cu cei 116 copii ce au ars la 18 aprilie 1930, în Vinerea Mare, în biserica din Costești-Argeș.

La 31.12.1989, Biserica greco-catolică a ieşit din ilegalitatea în care fusese aruncată. Autoritățile române au recunoscut funcția episcopilor aleși în clandestinitate – Ioan Ploscaru, Vasile Hossu, George Guțiu, Lucian Mureșan și Alexandru Todea, publicând Decretele de recunoaștere în Monitorul Oficial nr. 63/9.05.1990 şi de atunci nu s-au mai oprit calomniile deşănţate proferate de pizmaşa ortodoxie confesionalistă, mânată de nemulțumirea egoistă provocată de renunţarea la Ortodoxia silnică a unui număr apreciabil de credincioşi şi revenirea acestora la Biserica străbunilor  şi părinţilor lor.

Mie-mi era de ajuns ceea ce văzusem în decursul timpului şi scârbit fiind de prestaţia clerului ortodox, în momentul în care s-a pus problema botezului celei mai mari dintre fiicele mele, i-am spus nevestei: „Decât să dau copila pe mâna unui preot ce până nu demult poate că a turnat, prefer s-o las nebotezată!”.

Prin urmare, i-am lăsat într-ale lor şi în plata îmbujoratului Teoctist ce voiaja de la Patriarhie la Sinaia şi înapoi şi am prins a căuta. În cele din urmă l-am întâlnit pe Părintele Mircea Irimieş, un preot ce a renunţat la ani de libertate pentru a nu se rupe de Biserica Romei – una, sfântă, catolică şi apostolică. Nu găsesc cuvinte care să exprime pe de-aʼntregul ceea ce am simţit acum 30 de ani, când acel bătrân deşirat şi cu aparenţă modestă m-a privit în ochi … Mi-e greu să descriu senzaţia însă pot să vă spun, fără a exagera, că de abia atunci am înţeles noţiunea de părinte spiritual.

Pentru unul ca mine, care nu dă doi bani pe vorbe, puterea exemplului este decisivă în alegerea drumului şi dacă în acel moment simţisem doar un imbold privindu-l pe bătrânul preot ce refuzase să se lepede de credinţă, în timp am înţeles ce ură aprigă înfruntase acesta …

El nu s-a amăgit că ritualul ar fi asemănător ci a refuzat să-l urmeze pe cel ce clama că „Hristos este sovietic” ori „Cine nu e ortodox, nu e român”, iar apoi a avut tăria să ierte. 

Nu povestea despre mărturia sa de credinţă şi nici despre apostazia unora ori despre trădarea celorlalţi.

În timp ce-o boteza pe Miruna, mânile-i tremurau, astfel că la sfârşitul ceremoniei mi-a spus: „Sunt emoţionat, e primul copil ce-l botez după atâta amar de vreme!”

După 1990, „oameni de bine” încercau cu sălbăticie să blocheze ieşirea cultului greco-catolic din catacombe. Ierarhii ortodocşi se pretau la toate tertipurile posibile, într-o prestaţie grotescă, iar pe Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului, singurul dintre ei care a avut tăria de a-şi cere iertare credincioşilor pentru păcatele din vremea comunismului şi să restituie celor în drept bunurile cuvenite, ba chiar să se împărtăşească frăţeşte alături de ei, l-au considerat iresponsabil …

Biserica – „Trupul lui Hristos, Cap fiind Însuşi Hristos” (Efeseni 1,23) – este adunarea credincioşilor (ekklesia) şi în aceste condiţii, „silozurile” ridicate la tot al doilea colţ de unii ce nu se mai satură, aduc tot mai mult cu nişte Turnuri Babel …

În lipsa unui edificiu (basilica), cele două fiice ale mele au primit botezul acasă. Prin întreita afundare în apă sfinţită de către Părintele Irimieş, în numele Sfintei Treimi, Miruna (1990) şi Anastasia (1996) au fost spalate de păcatul strămoşesc, renăscând ca membre ale Bisericii Romei – „Maica cea sfântă ce-o avem pe pământ”.

Prin urmare, frătiucilor, cui prodest? Vă ajută cu ceva faptul că minţiti despre noi, din ură faţă de credinţa noastră? Deloc!!! Oricum, cei mai mulţi dintre voi nu faceţi decât să repetaţi ceea ce vi se spune de către unii ce dialoghează, chipurile, cu Vaticanul dar care în acelaşi timp nu se delimitează de mesajul lăsat de Dumitru Stăniloaie:

Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. […] Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt două surori. Nu există decât un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică. Deci noţiunea de Biserici surori este improprie”. Prin urmare, tot sârbii chiar dacă fără momeala Privilegiilor ilirice

În fine, dacă voi nu sesizaţi că respectivii beau mai tot timpul vin, dar că de ochii lumii predică cisterne cu apă, rezultă că avem cu toţii o problemă reală. Sfântul Ioan Paul al II-lea a insistat asupra faptului că „Creierul gol este sălaşul diavolului” şi e limpede, cred, că şi Nicolae Steinhardt sublinia acelaşi aspect:

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti.

Şi atunci? De ce nu vă veniţi în fire? Doar fiindcă sunteţi mulţi (86,45% din populație conform recensământului din 2011) şi în concluzie, faceţi ce vreţi sau mai bine zis, ce vi se inoculează? Să ştiţi că aş tăcea mâlc dacă v-aţi asuma tot atâtea procente şi din responsabilitatea pentru halul în care ne arată ţara, în care nimic nu mişcă fără binecuvântarea ierarhilor voştri.

Chiar la început, vorbeam despre cârpaci şi cârpăceli şi mă gândesc că înainte de a încheia, se impune să explic niţeluş acea afirmaţie. Prin urmare, dragi pravoslavnici, iată cum stă treaba!

Privind la pozele ce ne arată buldozerul scurmând în interiorul Bisericii de piatră a Mănăstirii Nicula, ridicată de greco-catolici, instinctiv mă gândesc la vremurile lui Visarion Sarai, despre care Părintele Prunduş ne spune:

Credincioşii din Şibot, judeţul Hunedoara, au despodit biserica, scormonind pământul de trei degete sub podele, aruncându-l afară şi înlocuindu-l cu altul, fiindcă în biserică slujise până aici un preot unit”.

Vedeţi cum se perpetuează aceste practici, iar vouă vi se pare normal fiindcă habar n-aveţi că toţi sfinţii aştia „ortodocşi de neam românesc” (mai cu seamă Visarion Sarai) au început să fie canonizaţi după şedinţa Sinodului din 28 octombrie 1950, la doi ani după ce ierarhii BOR au socotit că BRU devenise istorie şi prin urmare, se impunea o înzorzonare a trecutului ortodoxiei româneşti.

Astfel, rând pe rând, o seamă de zurbagii – agenţi ai Vârşeţului şi ai Rusiei, ori dezertori gureşi – au ajuns sfinţi mărturisitori, însă dacă privim isprăvile unora precum Visarion Sarai ori Sofronie de la Cioara (Sofronie Krilovici), bunul simţ ne spune că s-ar putea ca peste vʼo 20 de ani să li se alăture şi Miron Cosma …

Eu zic că fiecare-i liber să creadă tot ce i se pare c-ar fi adevărat, cu riscul de a da în gropi. Deci,  e treaba voastră dacă-i consideraţi mărturisitori ai ortodoxiei pe acei câţiva năsăudeni care mie-mi amintesc de o categorie de personaje vocale, din cotidianul românesc.

Azi, când ni se pare firesc să stăm la birt în timp ce militarii se luptă cu stihiile naturii pentru a ne salva bunurile, multora le vine  greu să înţeleagă sensul acuzaţiei de „răzvrătire și îndemn la nesupunere față de armată și legile ţării”. Sunt de acord cu voi că-i mai simplu să-i consideraţi sfinţi mărturisitori, dar ce vă faceţi cu cei peste 200 de secui romano-catolici masacraţi cu tunurile, din acelaşi motiv, la  Madéfalva (Siculeni)? Voiau oare şi ei să treacă la ortodoxie?

Aşadar, dragii mei prietenaşi, înzorzonaţi-vă care mai de care, cu „pamblici”, mărgici, oglinjoare şi cu tot ceea ce credeţi voi că vă vine bine. Nu vi se va întâmpla nimic, fiindcă ridicolul nu doare … E strict treaba voastră şi în plus, ăştia ca mine suntem puţini. Voi credeţi că  ne puteţi dovedi dar exemplele precum Părintele Irimieş care şi-a dus lupta până în ultima clipă constituie încă un îndemn pentru ca şi lupta noastră să continuie. În rest, eu am iertat totul, chiar dacă nu uit niciodată nimic.

În momentul în care scriu aceste ultime rânduri, mă încearcă un zâmbet sau mai degrabă o grimasă. Ce altceva ar fi de făcut la aflarea ştirii că Ioan-Aurel Pop şi academicienii săi umblă cu jalba prin Serbia în sprijinul vlahilor timoceni, gest binevenit deşi cam tardiv? Nimic altceva sau mai bine să ne gândim preţ de o clipă la cum se prezentau strămoşii noştri – vlahii de pe actualul teritoriu al României – înainte de Unirea cu Roma a unei parţi a celor ce-şi duceau zilele în interiorul Arcului carpatic …

Da, da frătiucilor ce blestemaţi Apusul, în urma acestui act temerar, în creuzetul Iluminismului, s-a născut naţiunea română!

Leave a Reply

Your email address will not be published.