1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciunã și hoție (7). Papistași și muscali

                                                                                                    „Te salut din inimã, Micã Romã./ 
                                                          Îți mulțumesc, Dumnezeule, cã m-ai ajutat sã o pot vedea.”
                                                                                                                                                 (Mihai Eminescu)
Dupã cum am mai scris, revendicãrile, tezele și argumentele lui Inochentie Micu Klein, exprimate prin numeroasele sale acțiuni, au constituit un program spre ridicarea valahilor transilvãneni și deși episcopul a fost redus la tãcere de replica durã a Curții, ecou al mâniei puternicelor stãri și al „îngrijorãrii” Ortodoxiei sârbești, în acea încleștare, viitoarea națiune românã a dobândit un ideal politic solid care i-a cãlãuzit acțiunile ulterioare, sintetizate succint de Cardinalul Iuliu Hossu: „Dacã n-ar fi fost unirea religioasã de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 unde s-a strigat «vrem sã ne unim cu țara» și, fãrã acestea, nu era nici Unirea din 1918”.

Strãveziu precum cleștarul cel mai fin, pentru toatã nația româneascã, dar cu toate cã asta îți vine se exclami ești contrazis de realitate, de vreme ce minciuna stãruie sã înece adevãrul. Ce altceva se poate deduce din abordarea celor ce-și zic „Cea mai mare comunitate ortodoxã din lume”: „În Revoluția din 1848 era un grof ungur care se tot trudea sã vadã care vin: ungurii, sã se îmbrace în costum unguresc, sau românii, sã se îmbrace în costum românesc. și pânã la urmã, când au venit unii, l-au gãsit între costume. Ei, așa ceva sunt greco-catolicii, adicã ceva care nu sunt nici ortodocși, nici catolici: sunt între costume!”(6

Se știe cã omului îi vine sã denigreze și sã distrugã ceea ce nu înțelege sau refuzã s-o facã … însã nu e cazul ãstor nerușinați și cu atât mai puțin al lui Ignatie, episcop al Hușilor care, într-un referat susținut în cadrul Simpozionului cu tema «Neamul este etern prin cultul eroilor» (Dãnești, 12 aprilie a.c.), afirma: „Faptul cã Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic de Gherla, a fost «crainicul Unirii celei Mari», prin citirea Rezoluției Marii Adunãri Naționale de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, nu îndreptãțește pe nimeni sã susținã absurditatea, cum, din pãcate, mi-a fost dat sã aud, cã acest eveniment binecuvântat al neamului românesc este «apanajul exclusiv al Bisericii Greco-Catolice». Cred cã însuși cardinalul Iuliu Hossu, dacã ar trãi, i-ar dojeni pãrintește pe cei de o credințã cu el, spunându-le ceea ce a «exclamat» atunci când l-a îmbrãțișat pe Miron Cristea, episcopul de Caransebeș și viitorul patriarh al României: «Pe cum ne vedeți azi îmbrãțișați frãțește, așa sã rãmânã îmbrãțișați pe veci toți frații români»”. (7)

Ca român în țoalele mele, eu nu pot decât sã-i întorc și celãlalt obraz, gândind însã la prestația ierarhilor ortodocși transilvãneni în perioada 1916-1918 și la sfârșitul Cardinalului Hossu, nutrind totodatã convingerea cã deși „Unirea nu e apanajul exclusiv al Bisericii Greco-Catolice”, fãrã lupta continuã dusã de aceastã Bisericã, Spațiul mioritic ar fi avut parte de și mai multe „binecuvântãri”… Din alean dupã acestea, batjocurile și minciunile  fiindcã și omisiunea tot aia e – sunt un soi de hranã spiritualã oferitã majoritãții și din nefericire cei care cred, nu sunt puțini. Cred pur și simplu, fiindcã „așa li se zice”, fãrã sã-i punã pe gânduri faptul cã în jurul lor, totul se’nhâie. Nu trebuie sã ne mirãm, fiindcã asta ni-i datina: când o mânã de vizionari încercã sã tragã cãruța din mocirlã se gãsesc mulțimi care sã se opunã pe motiv cã noriu’ ãla-i acolo de când lumea …
Pot sã tot scriu eu aici cã Blajul a fost centrul bisericesc, politic și cultural al românilor din Transilvania; cã „De aici a rãsãrit soarele românilor”, dupã cum afirma Ion Heliade Rãdulescu în 1843; cã Ioan Micu Moldovan considera Blajul ca „cel mai vechi cuib al deșteptãrii noastre naționale”, cã Eminescu a mulțumit Proniei pentru cã i-a dat șansa de a ajunge în Mica Romã, câți vor recunoaște cã-i așa? Nu-i bai!! Atitudinea lor nu poate șterge trecutul și nici faptul cã „Locul unde s-a strigat odatã destinul unui neam rãmâne pentru posteritate un loc de pelerinaj”, dupã cum spunea Octavian Goga.

Mulți trag o brazdã adâncã între realizarea idealului politic național al românilor și „fântânile darului” – școlile Blãjului, înfãptuire a Episcopului Inochentie Micu Klein și a celor aleși și formați de el (P.P. Aron, Silvestru Caliani, Grigore Maior, Gherontie Cotorea, Atanasie Rednic) și uitã cã dupã înființarea episcopiilor sufragane, învãțãmântul a luat avânt și în reședințele acestora. 

Dintr-o privire realizezi cã acei ce „uitã” cã „din cei 10.700 elevi care au urmat școlile din Blaj în epoca renașterii naționale, aproximativ 450 tineri intelectuali și-au adus aportul la diferite compartimente ale istoriei Transilvaniei, din a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea, pânã în ajunul revoluției din 1848”(5) sunt tot cei ce se zbat sã-l transforme pe Horia în continuatorul lui Sofronie de la Cioara. Nici asta nu-i vʼun bai … sã fie ei sãnãtoși și împãcațiǃ Le place sau nu, Biserica Unitã cu Roma rãmâne o componentã fundamentalã a creștinismului românesc, iar „Rãsplata trãdãrii” sã le-o lãsãm celor ce li se cuvine. 

Sub acest titlu, Ioan Fruma (Procesul și martiriul lui Horia, Ed. Dacia Traianã, Sibiu, 1947) înșirã „premiile în bani și diplome date celor ce l-au prins pe Horia. Premierea în cadru solemn la Zlatna a fãcut-o comisarul Brukenthal. Cea mai mare sumã, 1.000 de florini, a primit-o episcopul ortodox Ghedeon Nichitici de la Sibiu, la 5 februarie 1785, iar a douã, de 800 de florini, a primit-o episcopul ortodox de la Arad – Petru Popovici, iar Iosif Adamovici, protopop din Abrud, a primit 30 de galbeni și o medalie de aur…”.

Sunt conștient cã realitatea deranjeazã. Astfel, putem sã înțelegem și afirmația lui Nicolae Iorga cu referire la prestația intelectualilor ardeleni, educați în spiritul strict al Unirii cu Roma: „când trec munții, acești cenzori aspri, vin la noi ca niște judecãtori incoruptibili, ca niște preoți neînfricoșați ai idealurilor înalte”. Cu siguranțã cã acei ardeleni – uniți și neuniți – despre care Alexandu Niculescu ne spune cã erau considerați de frații lor din Valahia și Moldova „austeri teologi” sau „rigizi latiniști”, aduceau cu ei cultura uniatã practicatã în Transilvania de romano-valahii de acolo. Ei se numeau Gheorghe Lazãr, 

Ioan Maiorescu sau August Treboniu Laurian. Ardelenii credeau cu naivitate cã pot extinde asupra întregului neam românesc, „conceptele cheie ale identitãții lor românești: latinitatea, romanitatea și mai ales emfaza de a fi descendenți ai Daciei Romane și ai Romei imperiale”. (4)

Mai are vʼun rost sã aduc vorba despre Elementa linguae daco-romanicae sive valachicae (1780) a lui Samuil Micu și Gheorghe șincai, ori despre opera lui George Coșbuc sau despre Andrei Mureșianu cel ce a scris Un rãsunet, actualul imn Deșteaptã-te române? 

Nu cred cã le-ar fi de folosințã celor ce sugereazã cã greco-catolicii ar fi fele-fele arányban și cã n-ar simți românește ori cã nu respectã Legea strãmoșeascã. Celor cu mintea siluitã nu le pasã de drumul parcurs de valahi pentru a deveni națiunea românã și cu atât mai puțin de Blajul lui Inochentie Micu Klein și al fraților Martinelli (arhitecți vienezi) și nu acceptã sub nicio formã realitatea: vreme îndelungatã, Biserica unitã cu Roma catolicã a vegheat la destinul uniților și neuniților ardeleni. În aceste condiții s-a realizat afirmarea politicã a natio romano-valachica, gânditã de Inochentie Micu Klein la vremea sa, prin redactarea în 1792 a unui Supplex Libellus Valachorum, memoriu al ambelor confesiuni românești. 

Aceasta este realitatea! Nu doar fiii Bisericii Române Unite au fost instruiți în școlile confesionale ale acesteia. Dupã cum ne spun Silvestru A. Prunduș și Clemente Plãianu: „Patriarhul Miron Cristea, mitropolitul Ardealului Nicolae Bãlan și episcopul Argeșului Vasile Nichita Duma au absolvit liceul din Nãsãud.
Însuși mitropolitul Andrei șaguna și-a fãcut instrucția și educația de tinerețe în școli catolice. Pentru a le da o mai bunã educație copiilor sãi, Naum șaguna a îmbrãțișat religia romano-catolicã împreunã cu copiii sãi, Anastase, devenit prin cãlugãrie Andrei (mitropolitul), Evreta și Ecaterina. Au fost crescuți și instruiți cu toții pe cheltuiala episcopului romano-catolic ștefan Fischer din Agria (Eger). La insistența mamei sale și a rudeniilor acesteia, dupã moartea tatãlui lor și împlinirea vârstei de 18 ani și a terminãrii liceului, Andrei a revenit la ortodoxie, a urmat Dreptul la Budapesta și apoi Teologia la sârbii de la Vârșeț”. 

Prin urmare, deși putem sã-i înțelegem într-o oarecare mãsurã „lupta dusã împotriva alfabetului latin și solidarizarea cu Ortodoxia sârbeascã, cu mitropolitul din Karlowitz și episcopul din Vârșeț când, în 1855, au afurisit literele latine și Gazeta Transilvaniei fiindcã aceasta a renunțat la chirilice și a trecut la grafia latinã”, totuși faptul cã în 5/17 ianuarie 1847 la Bucium Poieni, împreunã cu Pogán György – vicecomitele Albei-Inferioare, viitorul mitropolit o rãpește și apoi o predã autoritãților imperiale pe Varga Katalin (Ecaterina Varga)  militanta pentru drepturile românilor, rãmâne un aspect controversat al biografiei sale.(5) și nu e singurul …
Adunarea de la Blaj (3/15 mai 1848) a fost prezidatã de cei doi episcopi, Ioan Lemeni și Andrei șaguna, dar rolul conducãtor în organizarea și desfãșurarea Adunãrii le-a revenit lui Simion Bãrnuțiu, George Barițiu – vicepreședinți și Al. Papiu Ilarian – secretar, tustrei fii ai Bisericii Române Unite. Spre sfârșitul acelei adunãri, unde circa 40000 de români au strigat „vrem sã ne unim cu țara”, cei prezenți au jurat credințã națiunii române și împãratului -„Eu, N.N jur în numele Tatãlui și al Fiului și al Spiritului sfânt, Dumnezeului celui viu, cumcã voiu fi pururea credincios împãratului Austriei și marelui principe Ferdinand I și augustei case austriace. Amicilor Maiestãții și ai patriei voiu fi amic și inimicilor inimic. Cumcã ca Român voiu susține totdeauna națiunea noastrã românã pe calea cea dreaptã și legiuitã și o voiu apãra cu toate puterile, în contra oricãrui atac și asupriri. 
Nu voiu lucra niciodatã în contra drepturilor și a intereselor națiunii române, ci voiu ține și voiu apãra legea și limba noastrã românã, precum și libertatea, egalitatea și frãțietatea. Pe aceste principii voiu respecta toate națiunile ardelene, poftind egalã respectare dela ele. Nu voiu încerca sã asupresc pe nimeni, dar nici nu voiu suferi sã ne asupreascã nimeni. Voiu conlucra dupã putințã la desființarea iobãgiei, la emanciparea industriei și a comerciului, la pãzirea dreptãții, la înaintarea binelui, umanitãții, al națiunii române și al patriei noastre. Așa sã-mi ajute Dumnezeu și sã-mi dee mântuirea sufletului, Amin.”- motiv pentru care ideea clamatã de românii ardeleni, idee devenitã de ceva vreme lozincã, se cere a fi privitã ca o etapã în procesul de cristalizare a conștiinței noastre naționale și ca un refuz de a accepta unirea Transilvaniei cu Ungaria. 

Douãzeci de ani mai târziu (3/15 mai 1868), tot la Blaj, la cererea lui Ioan Rațiu, George Barițiu redacta Pronunciamentul, legitimã reacție a românilor fațã de pierderea autonomiei Transilvaniei ca urmare a Acordulului austro-ungar încheiat la 5/17 februarie 1867. și tot la Blaj (21 iunie/3 iulie 1872), o conferințã a fruntașilor politici români, convocați de Mitropolitul Ioan Vancea – George Barițiu și Ilie Mãcelaru – a formulat „un important memoriu în care se cerea: În câmpul politic, recunoașterea limbii române ca limbã oficialã alãturi de cea maghiarã, cum se decretase în dieta din anul 1863-1864; o nouã împãrțire administrativã în comitate, scaune și districte, cum se hotãrîse în aceeași dietã; o nouã lege electoralã pentru toate clasele sociale; primirea românilor în funcțiile publice; În câmpul bisericesc, libertatea, reciprocitatea și autonomia Bisericii române și remunerația clerului român de cãtre stat; În câmpul școlar, autonomia școalelor confesionale, numirea de profesori de naționalitate românã la Universitatea din Cluj, fondarea și subvenționarea din partea statului a unor instituții culturale pentru români”. 

Dupã 1850, problemele social-politice ale Transilvaniei au depãșit cadrul Bisericilor Unitã și Ortodoxã, intelectualii formați în școlile apusene oscilând între o atitudine pasivã și o prestație social politicã activã. Între 22-23 februarie/7-8 martie 1869, la Miercurea Sibiului, a avut loc conferința naționalã a fruntașilor politici ai românilor transilvãneni, de ambele confesiuni (ca la înființarea ASTREI), ocazie cu care a fost înființat Partidul Național Român, proclamându-se pasivismul (neparticiparea la alegeri și boicotarea lor) drept protest – cu ecou internațional – împotriva legii electorale discriminatorii. Curentulului pasivist ce-i avea în frunte pe Ilie Mãcelaru (ortodox), George Barițiu (gr. cat.), Ioan Rațiu (gr. cat.), Ioan Micu Moldovanu (gr. cat.), deci atât uniți cât și neuniți i se împotrivea o minoritate, cea a șaguniștilor și a funcționarilor guvernamentali, cu toții activiști conform dorinței guvernului maghiar.(5

Referindu-se la perioada aceea, Alexandru Niculescu îl citeazã pe Keith Hitchins care relateazã o afirmație ironicã a unui „canonic” din Lugoj: „Nice cã se mai numesc unii pre alții români, ci neuniții îi numesc pre uniți papistași și uniții îi numesc pre neuniți muscali”.(4

În ciuda atitudinii pro-ortodoxia ruseascã (muscali) și a faptului cã în 1865, Andrei șaguna a reușit sã restabileascã o Mitropolie ortodoxã la Alba Iulia, el nu a putut fãuri o Bisericã naționalã ortodoxã combativã, în timp ce greco-catolicii priviți ca simpli „papistași” își trãiau neagresiv starea de bisericã „minoritarã”, dedicându-și credința procatolicã poporului român (4), cu atât mai mult, cu cât la 22 martie 1869 partidul fusese interzis de autoritãți, întrucât, potrivit legii naționalitãților, singura națiune existentã în Ungaria era cea maghiarã, nicio naționalitate neavând dreptul sã se constituie într-un „partid național”. 

În cadrul conferinței din 30 aprilie/12 mai-2/14 mai 1881, de la Sibiu, 107 delegați ai cercurilor partidului din Transilvania și 34 ai cercurilor din celelalte pãrți, în majoritatea lor avocați din ambele confesiuni naționale, au votat în unanimitate fuziunea dintre PNR din Transilvania și PNR din Banat și Ungaria, precum și un nou program politic. Prin acesta se hotãra menținerea pasivitãții de cãtre ardeleni și continuarea activitãții celor din Banat, Crișana, Maramureș; se preconiza recâștigarea autonomiei Transilvaniei; introducerea prin lege a limbii române în administrație și justiție în toate ținuturile locuite de români; numirea în aceste ținuturi a unor funcționari români sau cunoscãtori ai limbii și obiceiurilor românești; reviziurea legii naționalitãților; autonomia Bisericilor și a școlilor confesionale și finanțarea lor din bugetul statului; legea electoralã pe baza votului universal sau mãcar ameliorarea condițiilor censului.

Programul PNR a rãmas neschimbat pânã în 1905 și, îndeosebi, punctul privitor la autonomia Transilvaniei a produs o iritare. În decembrie 1905, în cadrul Conferinței naționale a PNR se decide reluarea politicii activiste, menținându-se neschimbat programul din 1881. În 1906 intrã în parlament 14 deputați români care, împreunã cu sârbii și slovacii au format un grup parlamentar al naționalitãților, al cãrui președinte a fost ales Teodor Mihali, fiu al Bisericii Române Unite.

Dupã 1881, guvernanții și-au cãutat iarãși „omul” și l-au aflat încã o datã la Sibiu, „în persoana unuia dintre urmașii lui șaguna, Mitropolitul Miron Romanul, cãruia i s-a propus sã dea o circularã de dezavuare a celor hotãrîte de conferința Partidului de la Sibiu și, ca o contramãsurã, sã se înființeze un partid constituțional român, bazat pe recunoașterea stãrilor de lucruri existente și prin urmare, sã lupte împotriva PNR. Plin de slugãrnicie, Miron Romanul și-a înființat în 1884 un Partid Moderat Român 
Constitutional care profesa „credinta neînfrantã cãtre Monarh, Patrie și Constituție, respect, supunere și ascultare fațã de legile sancționate, adicã încorporarea Transilvaniei în Ungaria“(5). Noul partid avea un numãr redus de membri, recrutați mai ales dintre românii intrați în aparatul administrativ austro-ungar. 

În atari condiții, majoritatea românilor – uniți și neuniți (fiii sufletești ai lui Miron Romanul) au reacționat, declanșând mișcarea memorandistã. În aceastã luptã, mai vechii „Gazete a Transilvaniei”, de la Brașov, i s-a alãturat ziarul „Tribuna” înființat în 1884 la Sibiu; Societatea studențeascã „Iulia” din Cluj, condusã de Grigore Silași, profesor de limba românã și preot unit, dar societatea a fost desființatã și profesorul destituit. În replicã fațã de activitatea Societãții transilvane de culturã maghiarã – „Emke”, la București a luat ființã „Liga pentru unitatea culturalã a românilor” a cãrei activitate a avut un larg ecou și printre românii din Dubla Monarhie. 

În 1891, acestã ligã a redactat Memoriul Studenților universitari din București privitor la situația românilor din Transilvania și Ungaria, studențimea maghiarã a rãspuns, iar în cele din urmã, studentul pe atunci, Aurel C. Popovici a redactat „Replica” (în 5 limbi) ce i-a adus 4 ani de închisoare și 5.000 florini amendã, motiv pentru care a renunțat la studiile universitare (Medicinã la Viena) și s-a refugiat în Regatul României.

Fãcând o parantezã, cred cã Aurel C. Popovici ar zâmbi vãzând cã strãnepoții celor ce l-au condamnat au ajuns sã aprecieze federalizarea, respectarea drepturilor minoritãților și delimitarea teritorialã a naționalitãților, principii enunțate în 1906 de cãtre acesta, dar care la vremea aceea echivalau cu abolirea preponderenței maghiare. 


Pe baza conceptului Statelor Unite ale Austriei Mari (Vereinigte Staaten von Groß-Österreich), unii îl considerã pe Popovici un vizionar, un precursor al artizanilor Uniunii Europene, iar alții … (Parantezã închisã). 

În condițiile din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, era de așteptat ca românii sã se sature sã tot discute prin diverse foruri despre națiunea lor și prin urmare au decis sã și-o afirme – ca sã-l parafrazez pe Dr. Ioan Rațiu și prin urmare, a fost redactat Memorandumul, depus la Viena la 28 mai 1892 de cãtre o delegație româneascã formatã din 300 de membri. 

Rezultatul? Un proces ce a stârnit vii proteste și îndreptãțitã agitație printre români, încheiat cu ani de temnițã. Despre acest moment, Silvestru A. Prunduș și Clemente Plãianu noteazã: „Prin sentința din 25 mai 1894, Tribunalul din Cluj a condamnat pe conducãtorii poporului român la un total de 31 de ani și 10 luni închisoare, preotul unit Vasile Lucaciu suferind condamnarea cea mai grea, o detenție de 5 ani. Rolul conducãtor în acțiunea memorandului l-a avut atât clerul Bisericii Române Unite, ca Ioan Micu Moldovanu, Vasile Lucaciu, Gherasim Domide, cât și simpli credincioși ca Dr. Ioan Rațiu, George Pop de Bãsești, Teodor Mihali, Ioan Marciac etc., dar meritul revine în egalã mãsurã și clerului și luptãtorilor mireni fii ai Bisericii Ortodoxe care au înfruntat un dublu risc, atât al arestãrii și condamnãrii, ca și cei greco-catolici, cât și pedepse pe linie bisericeascã de la propriul lor mitropolit”.(5)

În acest punct, consider ca fiind oportun sã deschid o nouã parantezã pentru a evoca sfârșitul tragic al lui Vasile Lucaciu, despre care Florin Ardelean noteazã: „Nenorocirea s-a produs la începutul lunii martie 1922. 

Dupã multe insistențe din partea conducerii Partidului Poporului, a acceptat sã participe la primele alegeri parlamentare din Regatul României, candidând pentru un loc de parlamentar la Satu Mare. Avea prima șansã, fiind atât de cunoscut, «campanie lectoralã n-a mai trebuit sã-și facã. 

Era cunoscut și susținut de toți. Adversarul sãu nu avea nicio șansã. Singura cale era suprimarea fizicã a lui Lucaciu și chiar așa a și fãcut. În timp ce pãrintele se îndrepta spre Baia Mare pentru a asista la alegeri, l-a atacat împreunã cu agenții lui, l-au bãtut și maltratat. Aproape l-au omorât. țãranii care mergeau la vot l-au descoperit neputincios în zãpadã. Votul a fost mãsluit, iar ancheta deschisã de prefectura județului n-a gãsit vinovați. Întâmplarea dovedește încã o datã cã suntem poporul care își devoreazã eroii». Contracandidatul sãu nu a fost membrul unui partid maghiar, ci românesc, mai precis liberal! A fost bãtut de haidamaci puși pe ciomãgealã, vechi obicei electoral autohton, mai precis regãțean, pânã la primul rãzboi mondial. În 1907, când a candidat și a câștigat la Beiuș, ungurii nu l-au atins pe Vasile Lucaciu nici cu un deget, chiar dacã nu au lipsit abuzurile, intimidãrile și provocãri menite sã compromitã rezultatul votãrii. Violențe fizice asupra lui nu și-au permis, chiar dacã știau ce mare luptãtor îi înfruntã și care îi sunt crezurile. E o chestiune ce ține și de civilizație, de atitudine fațã de om, ca ființã, nu ca identitate etnicã. E drept, l-au închis de mai multe ori, dar în urma unor procese, deci pe temeiuri strict legale.” (Parantezã închisã).
Credeți cã întâmplãtor s-au tot adunat românii la Blaj, din 1848 și pânã în 1911 când s-au ținut serbãrile Semicentenarului ASTREI (Asociația Transilvanã pentru Literaturã Românã și Cultura Poporului Român) – asociație înființatã în 1861 și care a promovat colaborarea între cele douã confesiuni naționale, președinții fiind aleși alternativ din ambele confesiuni – ocazie cu care Aurel Vlaicu a zburat cu avionul sãu deasupra mulțimii? 


În niciun caz frãtiucilor! Românii uniți și neuniți s-au adunat în „cuibul deșteptãrii noastre naționale” și iatã ce impresie i-a lasat acel moment unui maghiar de o bunã-credințã incontestabilã, martor la evenimente – Kós Károly:

„Aceastã adunare nu mai e hoarda lui Janku (Iancu) și Akszentye (Axente Sever), aceasta nu ne va ataca cu coase și cu tunuri de lemn. și nu se vor mai înrola între aservitorii Vienei. Aceștia au ajuns o națiune, care s-a înarmat cu munca conștiincioasã, bani și culturã”.
        

La 23 noiembrie 1918, iarãși la Blaj, pe Câmpia Libertãții, a aterizat un avion Farman-40, iar cei doi temerari care au zburat cu un avion cu carlinga deschisã și cu instrumente de navigație rudimentare, au adus mesajul Marelui Cartier General Român cãtre Consiliul Național Român din Blaj, prin care se anunța hotãrârea Armatei Române de a trece Carpații. Prin urmare, Marele Cartier General Român și-a trimis mesagerii la cei ce în anii rãzboiului au propovãduit fãrã încetare cã „dreptatea va învinge”, precum episcopul Iuliu Hossu, ierarh al Bisericii Române Unite, greco-catolice și nu la mangriștii ce se dovediserã atât de preocupați sã nu tulbure în niciun fel tandemul (ca sã nu-i zic binomul) Tisza István – Vasile Mangra … 

Spus pe șleau, semnãturile mitropolitului Vasile Mangra (în 1910 deputat la Ceica, Bihor, cu program guvernamental) și ale episcopiilor Miron Cristea de la Caransebeș (viitorul Patriarh al României) și I. Papp de la Arad, de pe rușinoasa scrisoarea circularã nr. 2602* prin care au calificat trupele Vechiului Regat care au intrat în Transilvania drept „lupi îmbrãcați în piei de oi și amețiți de fãgãduielile lui Iuda”, respectiv „români ucigãtori de frați”, încã nu se uscaserã suficient. 

Oricum am analiza acest aspect, situația rãmâne destul de clarã: Mangra, ros de remușcãri și acoperit de rușine, devenise istorie ce se vrea uitatã din 14 octombrie 1918 (Budapesta), iar ceilalți doi se strãduiau sã „dreagã busuiocu’”.

………………………………………………………………………………………………………………

La scurt timp dupã Unire, Vasile Lucaciu i se confesa profesorului Aurel I. Coza: „Eu îmi tem națiunea, acel popor copil care atât de ușor poate fi indus în eroare. Cãci vezi, și cele mai sfinte idealuri își au profitorii lor, care nu se intereseazã decât de scopurile lor egoiste, se introduc, se vârã unde nu sunt chemați, și pentru cã nu sunt scrupuloși, le reușește. În acest timp, adevãrații luptãtori ai cauzelor mari, care și-au contopit viața lor în interesul general obștesc, se prãpãdesc și sunt desconsiderați și dați la o parte, ba de multe ori persecutați. (…) Noi, luptãtorii unirii ne-am fãcut datoria. Acum vine epoca acelora care s-au ascuns când a fost vorba de fapte și de sacrificii, dar acum, dupã izbândã, apar la suprafațã și cu lozinci mari pe buze cautã sã culeagã laurii”.(3)

S-a scurs aproape un secol de când Leul din șișești a trecut la cele veșnice și noi cei de azi, cei ce încã ne mai ducem zilele într-o Românie ce se depopuleazã pe zi ce trece, simțim amarnic sensul cuvintelor sale. Cãrturarii ne asigurã cã asupra noastrã s-ar fi revãrsat Grația Divinã, iar construcția demnã de timpurile lu’ Faraon și a ziguratelor ar constitui un fel de garanție în acest sens. Dacã însã mã gândesc cã în esența sa Biserica este adunarea credincioșilor, mi-e cu neputințã sã nu-mi fugã gândurile și la semeția celor ce se îndârjiserã sã ridice Turnul Babel …

Au mai rãmas doar douã zile pânã la 1 Decembrie. Ca unul ce am deja mai mult decât jumãtate din cei 100 de ani ai României, am auzit, am vãzut și am trãit destule ca sã înțeleg cât de cât ce se întâmplã cu țara mea și cu poporul meu. Bunica mea, copilã fiind, s-a numãrat printre cei ce au întâmpinat armata românã în Cluj, iar mai târziu, împreunã cu maicã-mea au rãmas pe loc atunci când frații au plecat. La rândul meu, eu voi rãmâne pânã la sfârșit în țara speranțelor deșarte, dar cu toate acestea, mi-am încurajat copiii sã plece unde vãd cu ochii pentru cã presimt cã aici, multã vreme de acum încolo, nu vom fi capabili sã ne ducem zilele ca simpli cetãțeni români. Prin forța împrejurãrilor vom fi fie „papistași”, fie „muscali”, cu observația cã în comparație cu cea de a douã jumãtate a secolului al XIX, sensul acestor doi termeni a devenit mult mai stufos.
Încã mai este timp și eu încã mai sper cã la Alba Iulia, urmașul lui Miron Cristea va gãsi tãria sã rosteascã:  Iertați-ne fraților și „Pe cum ne vedeți azi îmbrãțișați frãțește, așa sã rãmânã îmbrãțișați pe veci toți frații români”!! 

Încã mai sper …


Note:

* SCRISOARE CIRCULARÃ cãtre venerabilul cler și cãtre poporul dreptcredincios român din Dumnezeu pãzita mitropolie a românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania. România a cãrei ființã i-a dat patria noastrã, Ungaria, cãci Radu Negru de la Fãgãraș a întemeiat principatul țãrii Românești, Dragoș din Maramureș a întemeiat principatul Moldovei și cu sprijinul monarhiei habsburgice s-a ridicat și s-a întãrit România modernã, liberã și independentã, care de bunãvoie s-a legat de monarhia noastrã cu contract de credincioșie, cu fãgãduieli de sprijinire reciprocã; România – spre marea noastrã durere – a cãlcat fãgãduiala de credințã, a rupt pecețile contractului în chip perfid și a ridicat arma asupra patriei noastre, asupra înãlțatului nostru împãrat și rege și asupra acelor frați, care de doi ani de zile luptã pe viațã și pe moarte, cu vitejie nemaipomenitã, împotriva dușmanilor monarhiei. Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea tainicã a fraților de o limbã și un sânge, de a ne da o mânã de ajutor, ca trupele regatului român sã lupte alãturea cu noi împotriva dușmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre și la sugrumarea neamului românesc, sã lupte hotãrîți și cu bãrbãție în contra Rusiei cotropitoare. Nu, ci ei, amețiți de lupi îmbrãcați în piei de oi și amețiți de fãgãduielile lui Iuda, au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului și, sub cuvânt cã vin „sã ne slobozeascã”, vin sã ne facã robi muscalilor, vin înfrãțiți cu hoardele rusești, care au jefuit și au aprins satele și bisericile întemeiate de ștefan cel Mare, care au ucis pe urmașii plãieșilor vestiți de la Dumbrava Roșie, care au necinsit Putna și Suceava, locuri sfinte de închinare sufletului românesc- vin acum sã ne calce și sã ne fure moșia agonisitã de moșii și pãrinții noștri cu sudori de sânge! „Unde vã este și în ce se aratã patriotismul vostru, români ucigãtori de frați”, vã întrebãm cu Lactanțiu: „Cum patriotismul vostru poate sã fie o virtute? Poate sã existe o virtute într-un sentiment esențialmente dușmãnos și rãutãcios? Binele la care tinde iubirea voastrã de patrie constã în a face rãu altora. Voi întindeți granițele voastre în hotarele vecinilor voștri, voi creșteți puterea voastrã, venitele voastre, dezbrãcând pe alte națiuni. Puteți voi sã numiți virtute ceea ce e distrucțiunea a toatã virtutea? Voi rupeți legãturile societãții umane, voi distrugeți inocența, voi nutriți rapacitatea, voi nimiciți ideea de dreptate. Dreptatea și urile naționale sunt necompatibile; acolo unde lucesc armele, dreptatea se nimicește. Poate sã fie drept cel ce vatãmã, urãște, despoaie și ucide? Iatã faptele voastre a celor ce ziceți cã vã iubiți patria” (Lactantius, Div. Instit. VI, 6). Acela care cu vorbele viclene pe buze, cu dorul de jaf în suflet vine la hotarele noastre nu-i frate, ci cel mai pãgân dușman, care pentru a-și împlini pofta sãlbaticã își omoarã frații și pãrinții. Da, frați de ieri, astãzi, prin voința și faptele lor pãcãtoase și nelegiuite s-au fãcut pentru noi cei mai urgisiți dușmani, asupra cãrora glasul sângelui și legea firii poruncește sã-ți ridici brațul fãrã milã. „Cã cel ce varsã sângele omului, pentru sângele aceluia sângele lui se va vãrsa” (Facere IX, 6, s.n.). Iubit cler și popor! Avem cea mai mare mângâiere și bucurie a sufletului, cã iubirea voastrã fațã de patrie (Austro-Ungaria, n.n.) e nemãrginitã, cã alipirea și credința voastrã cãtre Înaltul Tron sunt neclintite, cã din iubirea, alipirea și credința aceasta curatã și tradiționalã purcede ascultarea voastrã necondiționatã și izvorãște vitejia, care, mai ales în anii din urmã în mod strãlucit din nou ați dovedit-o. De aceea vã sfãtuim, mai vârtos acum, în aceste zile de grea cumpãnã și vã îndemnãm cu cuvintele Sfântului apostol Petru, ca cu blândețe sã vã supuneți autoritãților și rânduielilor înaltei stãpâniri „ori împãratului ca celui mai de sus, ori guvernatorilor, ca celor trimiși de el pentru pedepsirea fãcãtorilor de rele și spre lauda lui Dumnezeu, ca cu facerea de bine sã amuțiți nerecunoștința oamenilor celor fãrã de minte, ca cei liberi, iarã nu ca și cum ați avea libertatea, ca un acoperãmânt rãutãții, ci ca servii lui Dumnezeu” (I, Petru, c. II, v. 13-16). Fațã cu noul dușman, care râvnește în chip atât de pãcãtos la știrbirea și stricarea hotarelor patriei noastre, veți ști sã luptați cu aceeași îndârjire, vitejie și credințã, cu care eroii noștri au sfãrâmat cetãțile de granit de la Iwangorod (s. n.). Cãci dragostea, credința și alipirea voastrã de tron și patrie vã va lumina mintea și sufletul, vã va întãri inima și vã va oțeli brațul. Întãriți-vã dar cu credința în Dumnezeu, bucuroși fiind în inimile voastre, cãci ați putut sã dovediți credința și alipirea voastrã cãtre tron și patrie cu fapte atât de strãlucitoare și cu jertfe atât de scumpe. Fiți cu încredere, cã în ziua judecãții și a rãsplãtirii Maiestatea Sa, înaltul nostru împãrat și rege, împreunã cu luminatul sãu guvern ungar, nu va întârzia a rãsplãti dupã merit credința și vitejia, cu care ați apãrat tronul și patria, asigurând condițiunile trebuincioase pentru dezvoltarea și întãrirea etnicã, culturalã și economicã a poporului român din patrie. Noi n-am provocat și n-am dorit rãzboi cu frații noștri, ci cu toatã sinceritatea am stãruit pentru înfãptuirea pãcii și bunei înțelegeri între români și maghiari, și credincioși chemãrii noastre nu vom înceta a ruga pe Dumnezeu, ca sã ne trimitã pacea de sus, pacea a toatã lumea, pentru cã zice Sf. Vasile cel Mare: „Nu existã un bine mai mare, decât pacea, care este un dar ceresc, a cãreia și numele numai este mai dulce decât orice” (Basil, Ep. 46, 1, Ep. 70). Isus Cristos este principiul pãcii, zice Sf. Grigore; apostolii au predicat pacea lui Dumnezeu. Armonia dominã în Dumnezeu și în toatã creațiunea; oamenii trebuie sã imiteze pe creatorul, pãzind între ei concordia și în puterea acestei condițiuni trebuie sã existe cetãțile și popoarele (Greg. Naz. Orat. 12).


Oradea Mare (Nagyvárad) la 8/21 septembrie 1916.

Vasile Mangra m.p. ales și întãrit Arhiepiscop și Mitropolit

Ioan I Papp m.p. episcopul Aradului

Dr. Miron E. Cristea m.p. episcopul Caransebeșului”. (5)

Bibliografie:

1. Ardelean F. – Destin și provocare Vasile Lucaciu și Vasile Mangra sau sarcasmul istoriei; 

2. https://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2017/F%20Ardelean.pdf

3. Mãrieș H.– Aurel I. Coza, pãstrãtorul memoriei lui Vasile Lucaciu pe aceste meleaguri http://www.buletindecarei.ro/2014/01/aurel-i-coza-pastratorul-memoriei-lui-vasilelucaciu-pe-aceste-meleaguri.html

4. Niculescu A. – (2017) Creștinismul românesc Sudii istorico-filologice, Ed. Spandugino, București

5. Prunduş S. A., Plaianu C. – (1994) Catolicism şi ortodoxie românească : scurt istoric al Bisericii Române Unite, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca

6. https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/veniti-luati-bucurie/greco-catolicismul-82

7. https:// www.episcopiahusilor.ro/uniatia-de-la-1700-nu-poate-sa-crediteze-unirea-de-la-1918#_ftn7