1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciunã și hoție (6). Mãrturisitori ai Credinței sau înaintemergãtori ai panslavismului?
1 Decembrie 2018 – comemorarea a 70 de ani de oprimare, minciunã și hoție (6). Mãrturisitori ai Credinței sau înaintemergãtori ai panslavismului? 

Unirea unei însemnate pãrți a clerului și credincioșilor ortodocși transilvãneni cu Biserica Romei a stârnit dușmãnii, în principat și aiurea. Dintru început, sistemul feudal perimat din Transilvania s-a vãdit incapabil sã susținã schimbãrile promise cu „dãrnicie” de Viena, fiscalitatea și „constituția” țãrii clãtinându-se și în consecințã, proprietarilor funciari protestanți dar și catolici nu le-a surâs ideea de a renunța la veniturile din satele românești. 

Chiar dacã azi ne apare ca inacceptabilã, încrâncenarea vechilor stãri la ideea cã uniții, din tolerați urmau sã devinã cetãțeni, este de înțeles. Oricum ai privi însã dușmãnia neîmpãcatã a ierarhilor din principatele extracarpatice, aceasta rãmâne nefireascã, pentru cã deși în Transilvania sinodul era un element cvasidecorativ, 


Legea româneascã rãmãsese neatinsã, iar urmașii lui Atanasie, bazându-se pe o pregãtire teologicã aprofundatã, vor marginaliza teologul iezuit. Prin urmare, deși „Biserica Greco-Catolicã Românã este Biserica Ortodoxã din Transilvania care a acceptat condițiile Conciliului Florentin […] în unitatea unei Biserici Universale, ca o parte componentã de drept a acesteia”1, veninul împroșcat de ortodoxia grecescã din Muntenia controlatã de Poartã, dar și de cea sârbã din Imperiu, ne otrãvește încã și azi sufletele.
În acest climat, în Maramureș, unde pãstorea episcopul Iosif Stoica (din 1690) numit încã de Apafi Mihály, se refugiau adversarii Unirii, iar „în Bihor, datoritã influenței reformaților, 16 sate românești au trecut de la unire la calvini” și tot pe acolo, episcopul sârb al Aradului ducea o propagandã antiunionistã acerbã. Vremurile erau tulburi, iar obligațiile ce decurgeau din Diploma a II-a leopoldinã erau eludate de cãtre oficialitãți, neacordându-se scutirile cuvenite uniților. 
Momentul a fost speculat de Ion (Iov) țârca din Gâmbuț care, „râvnind vlãdicia, a trecut în țara Româneascã unde a cerut hirotonirea de episcop”, iar apoi, revenit în Ardeal, a refuzat sã se înfãțișeze lui Atanasie. În aceste condiții, a fost întemnițat; a evadat și a slujit un timp ca pastor într-o parohie româno-calvinã; apoi a dispãrut, reapãrând în timpul lui Rákóczi Ferenc care l-a așezat la Alba Iulia (1706/1707) în scaunul episcopesc, pãrãsit de Atanasie, retras la Sibiu, cu guberniul. În toamna lui 1707, țârca o ia din loc, sinodul gãsindu-l nedemn de episcopie, iar cei 33 de protopopi participanți și-au reînoit adeziunea de la 1700, mãrturisindu-și supunerea fațã de Atanasie.3
                                                            
                        Georg Philipp Rugendas: Kuruc-labanc lovas párbaj
Despre Rãzboiul curuților am mai vorbit, astfel cã mã voi referi doar la activitatea lui țârca și a celor de felul sãu, așa cum ne-au descris-o Silvestru A. Prunduș și Clemente Plãianu: „În Maramureș, episopul Iosif Stoica deși ducea o viațã destrãbãlatã și a fost anchetat și închis pentru fãrãdelegile sale, datoritã intervențiilor calvinilor, care aveau un mare interes ca Stoica sã fie episcop, a fost eliberat. 

Aici s-a refugiat și țârca. Dupã atâtea aventuri, rãmas neastâmpãrat și nestãpânit, și-a continuat activitatea de destrãmare, hirotonind bigami, jefuind mãnãstirea Uglea, oprind sate de la slujbe (cu interdict) și revenind asupra opreliștei numai pentru bani. 

Supus unei aspre investigații în 1709, a dispãrut pierzându-i-se urma pentru totdeauna. În 1711 a murit și Iosif Stoica. Urmașul sãu, ștefan Serafim Petrovan, un om nedecis, a cochetat și el cu catolicii, însã calvinii l-au împiedicat în acțiunile sale.”3
                                              Fațã în fațã: II.Rákóczi Ferenc și Apafi Mihály

Acesta a fost mersul evenimentelor derulate în vremea lui Rákoczi dar și a lui Vodã Bârncoveanu ce se silea (în van) sã le fie pe plac turcilor interesați de orice insucces al Habsburgilor. Cel puțin curios este însã punctul de vedere exprimat de Ioan Lupaș protopop și istoric ortodox:
 „Dacã lui Francisc Rákoczi (sicǃ) nu i-ar fi lipsit sprijinul efectiv al regelui francez Ludovic XIV sau dacã ar fi reușit sã obținã alte ajutoare strãine pentru a putea duce la izbândã acțiunea sa de izgonire a Habsburgilor din Transilvania, opera politicã-religioasã a acestora s-ar fi prãbușit fãrã îndoialã, și ea împreunã cu scaunul vlãdicesc al nefericitului Atanasie, așezat sub controlul și tutela teologului iezuit.” 
Dacã … sau spus pe șleau, mai bine turcii decât Papaǃ

Dupã moartea lui Atanasie a urmat o vacanțã de zece ani a scaunului episcopal și în timpul nesfârșitelor tulburãri, interimar a fost teologul iezuit Szunyog. În noiembrie 1713, protopopii i-au oferit vlãdicia, dar acesta a refuzat. 

Apoi, a fost ales în unanimitate fostul secretar al lui Atanasie  cehul Venceslav Franz (bun cunoscãtor al limbii române și al realitãții transilvane), care însã n-a fost agreat de Viena, motivându-se cã era laic, iar sinodul ar fi trebuit sã propunã trei candidați, dintre care împãratul numea pe unul. 


Curtea l-a preferat pe Ioan Giurgiu de Patak (Pataki), preot misionar român de rit latin în Fãgãraș și ajungându-se la consens, împãratul Carol VI l-a numit episcop. 

Referindu-se la contextul politico-confesional al momentului respectiv, Alexandru Buzalic îl descrie astfel: „Se punea problema numirii lui Ioan Giurgiu de Patak episcop pentru greco-catolici și pentru romano-catolici, însã din 9 august 1714 era deja confirmat de Roma ca episcop pentru catolici, Mártonffy György. 

Exista varianta aplicãrii prevederilor Conciliului Lateran IV (1215) prin care Pataki devenea Vicar Apostolic pentru Transilvania, responsabil pentru catolicii de toate riturile, dar si varianta Conciliului Florentin (1439) susținutã de Congregația de Propaganda Fide, care respecta dreptul rãsãritenilor de a se conduce dupã regulile proprii, având o eparhie separatã”.1

Fiind confirmat episcop al românilor uniți, a trecut de la iezuiți la Ordinul bazilian, primind și titlul de baron, respectiv funcția de consilier imperial. În timpul sãu, datoritã fortificãrii cetãții, s-a impus demolarea parțialã a mãnãstirii „Sfânta Treime” din Alba Iulia, a sediului și catedralei episcopale greco-catolice, cu alte cuvinte: „Mitropolia Bãlgradului cu Biserica cea de Mihai Vodã cel Viteaz pe la 1600 fãcutã”. 
Deși demolarea s-a fãcut cu despãgubiri substanțiale, datoritã reînființãrii Episcopiei romano-catolice la Alba Iulia (17 februarie 1716), din motivele mai sus menționate și pentru a se respecta drepturile rãsãritenilor, prin bula promulgatã de Papa Inocențiu al XIII-lea (1721-1724) – Rationi Congruit (18 mai 1721), sediul Episcopiei române este mutat oficial din Alba Iulia la Fãgarãș, biserica Sf. Nicolae devenind catedrala episcopalã, în timp ce sediul se stabilește din necesitate la Sâmbata de Jos, fapt ce a permis reînființarea episcopiei ortodoxe.

Pastorația episcopului Ioan Giurgiu Pataki (1723-1727) a fost grea. În primul rând, fiind format ca preot romano-catolic, prin teologia scolasticã a timpului sau, episcopul nu putea înțelege și trãi liturgica bizantinã, „fapt pentru care a luat decizia arbitrarã de a «reforma» Liturghia, scoțând epicleza din textul liturghierului”, fapt inacceptabil pentru clerul greco-catolic care nu au aplicat „reforma liturgicã a lui Pataki”1
Din pãcate, ca urmare a acestei situații survenite din ignoranțã, clericii din Brașov și țara Bârsei au semnat un jurãmânt fațã de ortodoxie (15 ianuarie 1724) și astfel, românii din aceastã regiune renunțau la ierarhul din Fãgãras, pomenindu-l pe mitropolitul din București. 
                                              Kleine Walachei, 1718-1739

În urma cererilor fãcute, comunitatea ortodoxã din Brașov și Fãgarãș (majoritarã), primea dreptul de a funcționa liber, subordonându-se Episcopiei ortodoxe de Râmnic (Kleine Walachei, 1718-1739 ). Biserica catedralã din Fãgãraș a rãmas în continuare a greco-catolicilor.

Prin bula „Rationi Congruit”, Papalitatea a trecut peste prevederile Conciliului Lateran și nu i-a supus pe greco-catolici episcopului romano-catolic de Alba Iulia, ci a înființat pentru aceștia Episcopia greco-catolicã de Fãgãraș, iar în alegerea episcopului și a reședinței episcopale, a ținut cont de sugestia Cantacuzinilor (Nilles). Notabil este faptul cã „Papa ar fi dorit pentru români o arhiepiscopie autonomã, dar opoziția maghiaro-vienezã era foarte greu de învins. Cel ce nu putea canoniza Diploma a II-a Leopoldinã, nu putea aproba nici cererea lui Mártonffy, dar nu putea anula nici diploma cu condițiile ei umilitoare, cu dependența românilor de Esztergom. În situația aceasta a gãsit totuși, o ieșire fericitã”3 .

Moartea prematurã nu i-a permis Episcopului Ioan Giurgiu Pataki sã definitiveze separarea de Episcopia de Alba Iulia și nici sã punã în practicã dreptul de a avea mãnãstire și cãlugãri dupã regula Sfântului Vasile cel Mare, dar urmașul sãu Inochentie Micu Klein, pe temeiul bulei amintite va obține fondurile necesare înființãrii mãnstirii în care se vor așeza Atanasie Rednic, Grigore Maior, Gherontie Cotorea ș.a., primii dascãli ai școlilor românești din Blaj … și toate acestea se petreceau în vreme ce în Moldova (6 octombrie 1711) și în țara Româneascã (5 ianuarie 1716) se instalase regimul fanariot, prin care ortodoxia filo-turcã și antiromanã își desfãșuarã nestingheritã activitatea sub protecția Porții.

Referindu-se la pastorația lui Pataki, Alexandru Buzalic subliniazã faptul cã în urma acțiunilor de „a face ordine în interiorul eparhiei, din perspectiva aplicãrii canoanelor Bisericii rãsãritene” și de disciplinare a clerului, Biserica românilor își începea integrarea în Europa civilizatã.

Episcopul i-a obligat pe protopopii si preoții hirotoniți în afara țãrii sã cearã încardinarea, interzicând hirotonirea în afara eparhiei. De asemenea, s-a preocupat de situația monahismului românesc autohton din acea vreme; de situația pseudo-mãnãstirilor fãrã jurisdicție, în care activau calugãri analfabeți, unii chiar nehirotoniți. 

Conștient fiind cã viața consacratã europeanã se desfãșura dupã reguli clare, în structuri instituționale bine definite și organizate ce fac posibilã coabitarea dintr-un stat modern, a militat în acest sens. În plus, l-a preocupat și disciplinarea clerului, interzicând „frecventarea crâșmei, suduiala, blestemul și rostirea cuvintelor de hulã”, impunând ca obligatorie slujirea Liturghiei duminica și în sãrbãtori, pãstrarea Sfintei Cuminecaturi numai în bisericã, lupta împotriva superstițiilor și practicilor pãgâne. În același timp, credincioșii erau obligați a se spovedi mãcar în ziua de Paști 1.
Dupã dispariția Episcopului Pataki, conducerea eparhiei a fost preluatã de protopopii din Daia și Juc – vicari episcopali și de teologul iezuit Regai, sub supravegherea lui Adam Fitter, rectorul colegiului iezuit din Cluj, iar tulburãrile au reînceput, dupã cum reiese din actele sinodului ținut la 15 noiembrie 1728, la Cluj. Silvestru A. Prunduș și Clemente Plãianu descriu situația din acel moment: „ Popa Mailat din șona s-a ridicat ca un mare prigonitor al uniților, fiind nevoie de intervenția forței publice pentru a-l prinde și pedepsi. 

Mai aflãm cã preoții schismatici au luat de la uniți bisericile cu forța, sãvârșind și alte acte violente, pentru care au fost puși sub anchetã, incitând împotriva preoților uniți, iar cãlugãrii strãini (sârbi) cutreierau satele sub pretextul strângerii de milã, în realitate fiind rãspânditori ai schismei”3.

Alexandru Niculescu considerã cã „noua Bisericã Unitã își gãsea cu greu o poziție proprie în multiconfesionalismul Transilvaniei”. Adepții acesteia erau atacați de conservatorii ortodocși locali, zgândãriți de presiunile venite dinspre Serbia și Rusia, în vreme ce iezuiții urmãreau o catolicizare mai evidentã. Autorul considerã cã Ioan Micu (1692-1768) din Sadu, a fost „cel care, pe urmele episcopilor fondatori Teofil și Atanasie, a înțeles bine rostul și posibilitãțile deschise de o Bisericã a românilor, și ortodoxã, și legatã de Roma catolicã, a fost un om cu adevãrat providențial”. 

Viitorul episcop a studiat în școli iezuite la Sibiu și Cluj, apoi a continuat la seminarul teologic catolic din Trnovo (Slovacia), iar în 1730 s-a cãlugãrit sub numele de Inocențiu (Inochentie) la mãnãstirea unitã ruteanã din Munkács. Încã din iunie 1728, sinodul protopopilor, întrunit la Alba Iulia, sub președenția episcopului romano-catolic, în prezența rectorului colegiului iezuit din Cluj, îl propune sã fie episcop al Bisericii Unite cu Roma. Carol al VI-lea îl numește episcop unit al românilor și baron al Imperiului (Klein), iar papa Clement al XII-lea îl confirmã în 1732. Totodatã, devine ipso facto membru al Dietei.2
În țara celor „trei nationes”, Episcopul Inochentie Micu Klein a pornit lupta pentru recunoașterea celei de a patra – natio Valachorum, care urma sã includã toate comunitãțile valahilor, uniți sau nu. Episcopul îi considera pe toți clericii si credincioșii de rit bizantin din teritoriul sau, membri ai turmei sale. În fapt, era vorba de „o încercare de rezolvare a situației canonice dupã cerințele florentine, într-un teritoriu de interferențã a Bisericii de rit latin cu cea de rit bizantin, în contextul în care ecleziologia Bisericii Romano-Catolice impunea o subordonare directã fațã de ierarhia catolicã a locului, fiind obligatorie recunoașterea jurisdicției papale.”1

Deși prin acțiunea sa curajoasã, episcopul își depãșea mandatul sacerdotal, în 1732 a trimis Împãratului nu mai puțin de 8 memorii, urmate ulterior de altele, în timpul prezențelor sale la Viena, dar Carol al VI-lea (1714-1734) le trimitea guberniului, unde rând pe rând erau respinse. Mânat de aceleași intenții social–politice, încearcã sã ducã lupta și pe cale teologicã, propunând sinodului protopopilor un recensãmânt al preoților și credincioșilor români (uniți și neuniți) – Conscriptio. Recensãmântul – Registrum universarum in Transylvania sacerdotum et incolarum Valachicorum – a avut loc în 1733 și chiar dacã rezultatul ce-i va fi pus pe gânduri, a fost ignorat de Curte și de „domnii pãmânturilor”, ideile lui Ioan Inocențiu Micu Klein urmau sã devinã tezele fundamentale ale identitãții românești: latinitatea și continuitatea etnolingvisticã.

În 1737, episcopul își mutã reședința de la Fãgãraș la Blaj, unde între 1741-1747 se va construi catedrala simbol a Bisericii Unite cu Roma. În noua sa reședințã, a convocat douã sinoade – în 1739 și 1742 – în urma cãrora se hotãra suspendarea din funcție și din venituri a teologului iezuit, acestuia propunându-i-se un statut asemãnãtor protopopilor sau al unui vicar episcopal, conform disciplinei rãsãritene și se interziceau trecerile de la ritul „grecesc” la cel „catolicesc, latin”. 

Inochentie Micu Klein și-a susținut și la Viena cererile privitoare la drepturile si privilegiile prin care valahii urmau sã devinã cetãțeni, dar în condițiile relativei ascultãri fațã de ierarhia legitimã, a lipsei argumentelor în favoarea apartenenței la Biserica proprie dar și a inexistenței catehezei, aspect ce favoriza perpetuarea superstițiilor și elementelor heterodoxe, între 11 martie și 20 aprilie 1744 a survenit rãscoala pornitã de cãlugãrul Visarion Sarai – „un bosneac care nu știa o boabã româneascã, dar era înzestrat cu toate însușirile cu care marii șarlatani de pretutindeni izbutesc sã târascã dupã ei mulțimile naive și credule” – trimis de Arsenie Ioanovici, patriarhul din Karlowitz.3

Iatã cum descriu Silvestru A. Prunduș și Clemente Plãianu acele „înãlțãtoare momente”: „Pretutindeni, în calitate de «trimis al lui Dumnezeu» și dupã «sfaturile Maicii Sfinte», spunea cã popii uniți «au vândut legea», cã botezul lor nu-i botez, cununiile lor nu-s cununii și cã ascultarea de ei duce direct și sigur în muncile eterne ale Iadului cu focul nestins și viermele care nu doarme. 
Cuprinși de spaima osândei de veci, în ignoranța lor, credincioșii, la îndemnul «sfântului» au alungat preoții uniți și au refuzat sã mai participe la slujbele lor. Morții erau îngropați fãrã prohod și pe copiii nou nãscuți îi botezau… babele, spunea Vlãdica Inochentie în fața comisiei de anchetã. 
Popii uniți trag clopotele la bisericã și nimeni nu merge. «Stan Miclãuș din Sãliște a strigat: Unde sunt copiii popilor uniți, sã-i tãiem pe toți cu toporul cãci și aceia sunt papistași». Credincioșii din șibot, județul Hunedoara, au despodit biserica, scormonind pãmântul de trei degete sub podele, aruncându-l afarã și înlocuindu-l cu altul, fiindcã în bisericã slujise pânã aici un preot unit. În unele sate preoții uniți au fost prinși și bãtuți la îndemnul «sfântului», iar în altele, cuprinși de fricã și de valul agitației, au pãrãsit și ei unirea. În câteva sãptãmâni, între Mureș, Târnave și Carpați, unirea a fost aproape total desființatã. Pãrțile din nordul Transilvaniei au rãmas neatinse.” 

Deși Visarion Sarai a fost arestat la Sãliște, anchetat la Sibiu și trimis la Viena unde i s-a pierdut urma, rãzmerița al cãrei promotor fusese a dus la sfârșitul carierei marelui episcop. 

Convocat de Cancelaria aulicã, Inochentie a sosit la Viena în iulie 1744, însoțit de secretarul sãu Petru Dãianu și tânãrul preot Petru Aron, revenit de la studii din Roma, constatând cã era privit cu ostilitate. 

În prima ședințã (16 noiembrie), comisia de anchetã a încercat sã-l înduplece sã renunțe la cereri, însã, deși a rãspuns câtorva întrebãri, a contestat competența comisiei de a-l investiga și a atacat promisiunile neonorate din diplomele împãrãtești – principalul motiv al defecțiunilor legate de Unire și a faptului cã așa s-a ajuns la sãborul mare – la care au participat uniți și neuniți – sã i se strige în fațã: „ne fãgãduiți multe dar ne mințiți”.

Episcopul nu s-a mai prezentat la urmãtoarea audiere (7 decembrie 1744), ci a transmis comisiei, prin Aron și prin agentul sãu Hardt, cã ”nunțiul i-a interzis sã se prezinte în fața unui for incompetent sã judece chestiunile și persoanele bisericești, dar dacã i se vor comunica întrebãrile în scris, va rãspunde tot în scris”. De altfel, aflând cã Maria-Theresa intenționa sã-l închidã în temnița de la Graz, sfãtuit de nunțiul apostolic, a pãrãsit Viena, plecând la Roma, unde vreme de aproape 7 ani s-au dus tratative între Sfântul Scaun și Curtea vienezã pentru revenirea episcopului în Transilvania. 

Împãrãteasa a fost de neînduplecat, astfel cã dupã lungi insistențe ale Sfântului Scaun, vlãdica Inochentie a demisionat (7 mai 1751), asigurându-i-se o pensie anualã de 1.200 florini aur, pe care succesorii sãi, Petru Pavel Aron și Atanasie Rednic, i-au plãtit-o regulat pânã la 28 septembrie 1768, data morții sale. A fost înmormântat în Biserica „Madonna del Pascolo” din Roma. 

La 22 iunie 1997 a fost exhumat și transferat la Biserica „Buneivestiri” a Colegiului Român Pio Romeno din Roma, apoi sicriul cu rãmãșițele sale pãmântești a fost adus la Blaj și depus în altarul Catedralei Sf. Treime (2 august 1997). La 19 octombrie 1997 a fost înmormântat la loc de cinste, într-un mormânt sãpat în fața iconostasului din Catedrala Sfânta Treime din Blaj.
Protopopul Nicolae din Bia, vicarul general episcopesc lãsat de Klein, a încetat din viațã la 23 iunie 1745. Tânãrul preot P. P. Aron, singurul cu studii corespunzãtoare, în vârstã de 36 de ani, nerevenit încã de la Viena unde îl însoțise pe Clain, a fost numit de cãtre acesta – care era deja în exilul de la Roma – vicar general episcopesc și, dupã ce a primit confirmarea împãrãtesei Maria Theresa, s-a întors la Blaj.

P. P. Aron s-a nãscut la Bistra (1709), în Munții Apuseni, fiind fiul preotului de acolo. A urmat cursurile Colegiului iezuit din Cluj (1730-1735), apoi a trecut la Trnovo, unde a studiat filosofia, dupã care a fost trimis de episcopul Inochentie Micu Klein la Roma, odatã cu Silvestru Caliani și Grigore Maior. 

La 26 mai 1742 a depus jurãmântul obișnuit și voturile cãlugãrești. În 1743 a fost hirotonit preot, iar în 1744 a sosit în țarã cu puțin timp înainte de a-l lua episcopul Inochentie ca însoțitor la Viena.

La 4 noiembrie 1751, P. P. Aron a fost ales episcop, dupã ce a candidat alãturi de Grigore Maior și Silvestru Caliani, împãrãteasa numindu-l în 28 februarie 1752, iar apoi, Sfântul Scaun l-a confirmat prin bula din 6 iulie 1752. A fost hirotonit episcop la 1 septembrie același an. În timpul sãu, teologul iezuit a trecut în sarcina statului (erarului).

Pastorația sa (1752-1764) a fost deosebit de grea. În vremea în care era vicar general al lui Inochentie, acesta îi dãdea de la Roma diferite dispoziții imposibil de executat (ex. excomunicarea teologului iezuit Balogh, pe care vicarul general a refuzat s-o publice) fãrã a stârni mãrimile împãrãției, aspect ce a stârnit animozitãți și zvonuri, iar mai tãrziu, a fost nevoit sã facã fațã agitației stârnite de ierarhia sârbeascã din Karlowitz, care vroia sã-i supunã pe români jurisdicției sale și reizbucnirii rãzmeriței începutã de Visarion Sarai, de astã datã prin cãlugãrul Sofronie de la Cioara, împreunã cu preotul Ioan Molnar zis și Popa Tunsu, rãzmerițã care a fãcut ca mulți români, îndeosebi din Mãrginimea Sibiului, sã se lapede de unire. 

Tulbulentul cãlugãr ortodox Sofronie de la Cioara, cãlugãrit la Argeș, umblat pe la Karlovitz, a revenit în Transilvania cu îndemnul de luptã împotriva Unirii cu Roma, mișcarea sa depãșind însã nivelul unei propagande religioase antiunioniste, deși istoriografia Ortodoxiei românești o prezintã astfel. 
Mișcarea, intoxicatã de propaganda vechii fobii greco-slavone antiromane, nu s-a mãrginit sã considere Unirea-lege latinã , drept „lege nemțeascã”ci revendica și probleme sociale: „A trecut puterea domnilor, acum noi suntem domni” (Acad. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Ed. științificã București 1967, p.209) transformându-se într-o rãzmerițã violentã și recrudescentã, a determinat autoritãțile sã-i aresteze pe unii dintre capi, îndeosebi cãlugãri fanatici. Vrând sã-i elibereze, 
                                              Paja Jovanovic: Migration of the Serbs

Sofronie a luat mai mulți ostatici, preoți uniți, pe soția directorului minier, pe preotul romano-catolic din Zlatna ș.a. Intitulându-se „vicar al Sfântului Sinod din Karlowitz”, Sofronie promitea preoțimii și poporului privilegiile ilirice, apanajul sârbilor ortodocși din Imperiu, care „Pentru preoțime cu deosebire, ele puteau fi chiar mai ispititoare, cuprindeau drepturi mai mari și mai reale, în raport cu cele numai promise de diplomele unirii” (D.Prodan, Op. Cit. p. 218). 
Atacând probleme sociale, mișcarea a produs teamã: „Cãci toți credeam cã aceastã scânteie, stârnitã sub numele religiei, în foc mai mare se va schimba” (Idem, p.309), scria guvernatorul Transilvaniei, baronul Kemény László, cancelarului imperial. Mai mult, rãzmerița „Încadrându-se în Ortodoxia rãsãriteanã, provoacã intervenția Rusiei și afecteazã relațiile dintre cele douã imperii” (Idem p. 218). 
Sofronie a ajuns la Blaj, pentru a-i cere socotealã episcopului care, spre norocul sãu, se retrãsese la Sibiu. Evenimentele precipitându-se, conferința ministerialã din 12 martie 1761 i-a încredințat pacificarea românilor generalului Buccow, nou numitul comandat al forțelor militare din Transilvania. În același scop a fost trimis și episcopul ortodox sârb, Dionisie Novacovici, care, însã, nefiind omul mitropolitului din Karlowitz, n-a avut autoritatea de a-i potoli pe instigator și acoliții sãi. 
Nici încercãrile generalului și nici ale comisiei constituite în scopul pacificãrii, n-au avut mai mult succes, astfel cã generalul decide distrugerea cuiburilor de agitatori din schiturile și mãnãstirile ortodoxe din Transilvania, deși episcopii P. P. Aron și Dionisie Novacovici i-au cerut sã nu recurgã la o asemenea mãsurã. Sofronie a fugit la Argeș de unde trimitea scrisori instigatoare: „Cumpãrați-vã puști și pistoale, cãci va veni vremea când veți da un plug cu boi pentru un pistol micuț și nu-l veți afla. și sã nu credeți cã aceasta e glumã sau poveste, ci grãbiți-vã, cãci nu știți ceasul când va veni și porunca”3.

Despre mãnãstirile atât de deplânse azi, Silvestru A. Prunduș și Clemente Plãianu ne relateazã urmãtoarele aspecte: „Cu excepția câtorva, erau mãrunte schituri, improvizate din una sau douã încãperi, adevãrate bordeie, cele mai multe acoperite cu stuf, așezate în marginea satelor sau la liziera pãdurii, în care se aciuaserã dupã rãzmerița lui Visarion Sarai, sub masca monahismului, agenți ai Moscovei, foarte mulți sârbi. Unii dintre ei locuiau împreunã cu câte o «cãlugãrițã» cu care aveau împreunã o droaie de copii, pe care îi întrețineau din rublele țarilor moscoviți, din cerșit și din agitație. Aceastã coloanã a cincea a Sfintei Rusii, din care și-a recrutat Sofronie cei mai mulți dintre luptãtorii pentru ortodoxie, a devenit un pericol pentru pacea din Transilvania și a generat reacția atât de brutalã a generalului Buccow”(3).
        

              Ilya Repin: Krestny Khod (Religious Procession) in Kursk Gubernia

Om de culturã, P. P. Aron a scris mai multe lucrãri de învãțãturã creștineascã, a întemeiat și organizat școlile din Blaj (1754), puse sub conducerea cãlugãrilor baziliani, iar la moartea sa a lãsat întreaga avere Seminarului „Buneivestiri”; a înființat o tipografie; a zidit pe cheltuiala sa bisericile din Cut, Bistra, Mãnãrade și Rãșinari. Pentru calmarea spiritelor, episcopul a întreprins numeroase vizitații canonice, murind la Cavnic, la 27 ianuarie 1764, în timpul ultimei dintre acestea. Osemintele i-au fost aduse la Blaj și îngropate în curtea episcopiei.

Cu privire la aceastã perioadã, atât de bogatã în evenimente, Alexandru Niculescu afirmã urmãtoarele: „Dupã ce Uniația a luat ființã, presiunile calvinismului s-au domolit, iar în Ardeal, s-a creat un sentiment al demnitãții etniei Romano-Valachorum. Pânã și edictele ulterioare de «toleranțã religioasã» ale împãraților Vienei, Maria-Theresa și Iosif al II-lea, între 1759 și 1781 – prin care ortodoxia țãranilor români majoritari era oficial recunoscutã – tot Bisericii Unite cu Roma catolicã se datoreazã”2.

                                                                   ***


Nu sunt sigur cã este de la sine înțeles pentru toatã lumea faptul cã apartenența la o confesiune nu este un merit, pentru cã nimeni nu ne poate judeca dupã gândurile și convingerile noastre, ci doar dupã felul în care le transpunem în fapte. Fapte bune sau rele, unele clamate din toți rãrunchii, celelealte … cosmetizate sau bãgate sub preș. Prin firea lor, oamenii, de la vlãdicã la opincã, au aceastã trãsãturã a personalitãții. Toți suntem tentați sã ne comportãm în acest mod, iar dacã faptele vreunuia au importanțã pentru urmași, aceastã tendințã va fi preluatã de posteritate. 

Spre exemplu, Miron Cristea – primul Patriarh al României – la porunca lui Antonie Plãmãdealã, a fost pictat citind Declarația de Unire, pentru cã nu cred cã ar putea fi vorba despre scrisoarea circularã nr. 2602, din 8 septembrie 1916, prin care toți episcopii ortodocși transilvãneni, conduși de mitropolitul Vasile Mangra de la Sibiu, calificau soldații lui Ferdinand Întregitorul drept „lupi îmbrãcați în piei de oi și amețiți de fãgãduielile lui Iuda”, respectiv „români ucigãtori de frați”sau despre vreo afurisenie neștiutã, din vremea în care era Episcop al Caransebeșului, adresatã trupelor lui Petar Karagheorghevici al Serbiei care au invadat Banatul în 1918. 

În aceste condiții, cred cã este lipsit de sens sã mai cãutãm explicații despre niște sfinți canonizați la câțiva ani dupã desființarea abuzivã a Cultului greco-catolic și nici despre „sfântul” devenit brand ce ni se aratã din vremea în care a fost limpede cã patrimoniul uniților, însușit în chip samavolnic, se cerea restituit.

Bibliografie


1. Buzalic A. – Particularitãți în gândirea greco-catolicã la jumatatea secolului al XVIII-lea diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_10bis/./7_buzalic.pdf

2. Niculescu A. – (2017) Creștinismul românesc Sudii istorico-filologice, Ed. Spandugino, București

3. Prunduş S. A., Plaianu C. – (1994) Catolicism şi ortodoxie românească : scurt istoric al Bisericii Române Unite, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca

Primele 5 pãrți:

http://corbiialbi.ro/index.php/contact/1648-1-decembrie-2018-8211-comemorarea-a-70-de-ani-de-oprimare-minciuna-si-hotie-4-vreo-doua-vorbe-despre-toleranta/

http://corbiialbi.ro/index.php/contact/1665-1-decembrie-2018-8211-comemorarea-a-70-de-ani-de-oprimare-minciuna-si-hotie-5-printre-curuti-si-lobonti/